Lunga vară fierbinte

România a fost lovită de un val de căldură, cu un maximum de 41-42 de grade Celsius și, ceea ce e și mai sever, o medie de 36-37. E drept - dacă asta poate fi o consolare -, nu s-a depășit maxima istorică de +44,5°C, din localitatea Ion Sion, în județul Brăila, înregistrată la 10 august 1951, dar aria de acoperire și durata caniculei par să fie fără precedent.

Nu cred că mai poate contesta cineva schimbările climatice majore ale ultimilor ani, chiar dacă asupra cauzelor care le provoacă sunt încă discuții. Unii susțin că e vina activității umane, a celei industriale în special, alții că există cicluri naturale cald-rece în existența planetei, cei mai temperați considerând că este vorba de o combinație a celor două, în procente care sunt și ele subiect de dezbatere, inclusiv între oamenii de știință.

Nu întâmplător am spus schimbări climatice, și nu încălzire globală, pentru că nu numai despre căldură e vorba. În România - ca și în alte țări -, ca și când canicula nu ar fi fost de ajuns ca să creeze un sever disconfort și efecte negative de tot felul, ea a fost punctată și de furtuni de mare intensitate, care au zburat acoperișuri, au doborât copaci, inclusiv peste mașini, și au făcut chiar și victime, mulți oameni fiind răniți.

Dincolo de explicațiile meteorologice, e greu să nu-ți pui întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu ne trimite semne, căci, cum se spune la țară, s-a cam înrăit lumea și știrile sunt dominate de războaie, crime, delapidări, corupție. Mai rămâne de văzut dacă vom ține cont de aceste semne.

În România, vara acestui an e fierbinte nu doar în ceea ce privește vremea, ci și vremurile. Nu că ar fi prima dată. În încercarea aproape disperată de-a salva bugetul național, guvernul a luat măsuri ale căror oportunitate și eficiență nu este cazul să le judecăm noi, aici, dar care e clar că au produs îngrijorare și nemulțumiri.

În acest dublu context - meteorologic și financiar -, poate că ar fi bine să ne întrebăm nu ce putem face ca să fie pace în lume, cum spun concurentele la concursurile de Miss, și să trăim toți în prosperitate, ci, mai simplu, ce poate și trebuie să facă fiecare dintre noi ca să-i fie mai bine lui, familiei sale (nu e o rușine să-ți dorești asta!) și comunității din care face parte. Soluțiile individuale pot părea modeste, dar, când le însumezi pentru mulți oameni, capătă relevanță.

De pildă, ce bine ar fi dacă în București posesorii de autoturisme nu le-ar mai folosi pe post de umbrelă, cum hâtru observa cineva: cum cad trei picături de ploaie, cum se blochează traficul, care și-așa e supradimensionat. Ar fi mai bine pentru toată lumea și ar mai reduce un pic și din poluare.

Sau: ce bine ar fi dacă unii dintre noi - nu vreau să generalizez - ar abandona principiul minimei rezistențe, mai ales în domeniul profesional, dacă n-ar mai aștepta să le spună cineva tot timpul ce trebuie să facă, dacă ar avea inițiativă, dacă, având o idee productivă, s-ar lupta pentru ea, dacă n-ar mai tăia frunză la câini și nu s-ar zbate să se pensioneze anticipat. Cu toții putem face un pic mai bine ceea ce facem, iar un pic înmulțit cu douăzeci de milioane nu mai e un pic.

Nu putem - decât indirect și prea puțin - să oprim furtunile ori canicula. Dar aproape orice altceva e la îndemâna noastră.