Lupta cu patimile începe chiar din copilărie

Căci de la început era dorire de copii, fiindcă tot omul îşi lăsa prin ei urmaşi şi pomenire vieţii sale. Şi fiindcă nu era nicidecât nădejde de înviere, ci moartea stăpânea, iar după viaţa de aici cei ce se săvârşeau socoteau că pier cu totul, Dumezeu a dat mângâierea cea din copii, ca ei să rămână chipuri însufleţite ale celor duşi, şi neamul nostru să dăinuie şi să se desăvârşească prin cei ce vin după, şi urmaşii acelora să fie cea mai mare mângâiere pentru cei ce i-au îngrijit.

Mulţi oameni au cinci sau şase fii sau fiice, iar de se îmbolnăveşte unul dintre ei, tatăl înconjoară patul, sărută ochii copilului, îi strânge mâinile, socoteşte ziua noapte, iar lumina întuneric, nu că s-ar fi schimbat stihiile, ci pentru că nu se mai poate bucura de ele de durerea tristeţii. Paturile-s aşternute cu aşternuturi noi, doctorii stau alături, mulţi în jurul bolnavului, iar tatăl se topeşte din picioare. De-ar fi bogat tare, bogăţia îi de nesuferit, de-ar avea mii şi mii de treburi, pe toate le lasă, nu se poate apuca de ele, e ameţit de durere. Pentru el, toată lumea nu poate fi vindecată de rău. La fel şi mama, se plimbă în jurul bolnavului, bătându-se în piept, toată aprinsă şi cuprinsă de flăcări, caută putere ca să ia asupră-şi o parte din chinul copilului ei, dar, mai bine spus, şi-ar lua asupră-şi tot chinul, numai ca să scape de boală pe copilul bolnav, nu mai are nici un preţ viaţa ei, nici zilele pe care le mai are de trăit; mai de preţ ca toate e să treacă boala de la copil la ea. Nu am cum zugrăvi durerea asta. Trebuie să fim supuşi părinţilor noştri, atunci când nu ne împiedică să ne îndeplinim datoriile noastre faţă de Dumnezeu şi când nu ne pun piedici; este foarte periculos de a nu urma această regulă; dar când cer ceva nepotrivit şi ne jenează în lucrurile duhovniceşti, nu este atunci nici bine, nici înţelept să ne supunem lor. Dar dacă părinţii poruncesc lucruri absurde?, zici tu. Părintele nu porunceşte niciodată lucruri absurde, chiar de ar fi el absurd; apostolul s-a asigurat şi în această privinţă, căci zice: întru Domnul, adică ascultaţi-i în cele ce nu se împotrivesc lui Dumnezeu; dacă însă ar fi părintele elen sau eretic, nu trebuie a da ascultare deloc, căci porunca lui atunci nu este întru Domnul. „Fiilor, ascultaţi de părinţi întru toate, că aceasta este bine plăcută întru Domnul“. Iarăşi pune aici „întru Domnul“, şi în acelaşi timp stabileşte şi legăturile ascultării şi ale sfielii şi umilinţei lor către părinţi. „Că aceasta“, zice, „este bine plăcută întru Domnul“. Priveşte cum El voieşte a face toate, nu numai de la natură, sau împinşi însăşi de firea lucrurilor, ci pentru că sunt şi plăcute lui Dumnezeu, şi că, făcându-le, vom avea plată de la Dumnezeu. Când părinţii trupeşti nu împiedică cu nimic, nici nu se pun de-a curmezişul vreunuia dintre lucrurile cele după Dumnezeu, suntem datori şi este de neapărată trebuinţă să-i ascultăm. Iar a nu face aceasta este primejdie mare. Dar când cer ceva nepotrivit şi împiedică ceva din cele duhovniceşti, nu trebuie să-i ascultăm nicidecum. Copilul este străin de invidie, de slava deşartă, de dragostea de întâietate şi are cele mai mari virtuţi, nevinovăţia, curăţia şi smerenia. De-am avea cele mai mari virtuţi, dacă ne lipsesc acestea, mântuirea noastră şchioapătă. Un copil, dacă e ocărât şi lovit, nu se supără, nici nu prinde pică; iar dacă e preţuit şi slăvit, nu se îngâmfează. După părerea mea, Hristos a pus în mijloc un copil mic, un copil foarte mic, lipsit de toate patimile cele rele. Un astfel de copil nu-i mândru, nu umblă după slavă, nu-i invidios, nu-i certăreţ; este lipsit de toate patimile de acest fel şi are multe virtuţi. El este stăpânul unei îndoite filosofii: are aceste virtuţi şi nu se laudă cu ele. De aceea, Domnul l-a dat ca pildă şi l-a aşezat în mijloc. Dar nu şi-a oprit cuvântul Său la atâta, ci duce mai departe sfatul acesta, zicând: „Cine va primi pe un copil ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte“ (Matei 17, 5). Nu veţi primi, le spune Hristos, numai mare răsplată dacă veţi fi ca nişte copii, ci şi dacă veţi cinsti, pentru Mine, pe alţii care se aseamănă cu copiii; vă dau ca răsplată împărăţia cerurilor pentru cinstea dată acestora. Dar, mai bine spus, le dă o răsplată cu mult mai mare. Atât de tare îmi este dragă smerenia şi nevinovăţia! Hristos numeşte copil pe toţi oamenii curaţi la inimă şi smeriţi, pe cei neluaţi în seamă şi dispreţuiţi de mulţime. Răutatea şi virtutea ţin nu de fire, ci de sloboda alegere. Că de ar fi ţinut de fire, negreşit că cei răi ar fi născut odrasle rele şi cei buni unii la fel ca ei; dar întrucât ţine de sloboda alegere a fi ticălos ori râvnitor, drept aceea şi unor părinţi răi li s-au născut fii buni, şi fii uşuratici au odrăslit din părinţi râvnitori, ca să nu punem răutatea şi bunătatea pe seama firii, ci pe cea a voii. Trebuie să luptăm tot timpul vieţii noastre, iar lupta aceasta începe chiar din copilărie, de la vârsta de 10 ani (de atunci începem să dăm socoteală pentru păcatele ce le săvârşim). (Texte selectate din Omiliile, Catehezele şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur)