Macarie Ieromonahul, dascălul de cântări
Atunci când se vorbeşte despre paisianism în general, se are în vedere activitatea de traducere a literaturii ascetice şi transpunerea acesteia în practica vieţii monahale. Dar paisianismul cuprinde toate sferele vieţii culturale şi spirituale, inclusiv muzica. De altfel, acesta este unul dintre domeniile în care lupta pentru introducerea limbii române a fost cea mai aprigă, deoarece patronii spirituali ai acestei arte, grecii, aveau impresia că li se cuvine monopolul exclusiv al exprimării muzicale. Pe de altă parte, promotorii românirii cântărilor tradiţionale bisericeşti au activat la şcoli în care nu se preda doar muzica, ci şi scrierea şi citirea, cele patru şcoli înfiinţate la Bucureşti pentru studiul muzicii psaltice la care trudeau ucenicii dascălului de cântări Macarie Ieromonahul fiind, de fapt, „pregătitoarele şcoalelor primare de astăzi”, după cum spune Nicolae M. Popescu în cartea dedicată lui Macarie.
Această activitate de traducere în limba neamului a cântărilor bisericeşti s-a înscris într-un curent general de afirmare a valorilor naţionale, de afirmare a românilor ca popor cu o identitate culturală şi spirituală, liber a nu sluji interesele nimănui, deoarece, ca descendent al romanilor, „cel mai strălucit neam din lume”, este nefiresc „să se mai lase înjosit de cei ce pizmuiesc luminarea neamului” [Nicolae M. Popescu, Macarie psaltul la o sută de ani de la moartea lui (1836-1936), Bucureşti, 1936, Ed. Seminarului de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, nr. 6, p. 8.].
Având în vedere rolul crucial pe care l-a avut Macarie Ieromonahul în această acţiune, am considerat că este absolut necesar să subliniem în ce a constat, în mod concret, rolul lui în luminarea poporului.
Viaţa ieromonahului Macarie
Figură marcantă a muzicii psaltice româneşti de început de secol XIX, smeritul ieromonah Macarie, protopsaltul Mitropoliei din Bucureşti, a fost nu doar cel mai vestit „dascăl de musichie“, ci şi unul dintre marii ctitori ai muzicii noastre bisericeşti.
Originar din satul Perieţi, judeţul Ialomiţa, Macarie s-a născut în jurul anului 1770, primind de mic o aleasă educaţie creştină. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu darul cântării, a deprins muzica psaltică încă din copilărie. Iubindu-L pe Dumnezeu, atât Macarie, cât şi sora sa, Iustina, s-au hotărât să îi închine întreaga viaţă. Astfel, el s-a călugărit la Căldăruşani, iar ea la Viforâta, unde va ajunge şi stareţă.
Ca monah, Macarie s-a străduit să deprindă rostul vieţii monahale, dar să dezvolte şi darurile cu care l-a înzestrat Dumnezeu. De aceea, în momentul în care Mitropolitul Dositei Filitti (1793-1810), care auzise de numele şi talentul său, îl cheamă la Bucureşti, el se supune fără şovăire. Aici este încredinţat lui Constandin, protopsaltul Mitropoliei, de la care deprinde tainele psaltichiei şi meşteşugul de a scrie cântări pe „sistima veche” (ibidem, p. 4).
Întrucât era un bun cunoscător al limbii greceşti, dar şi un bun orator, nu este exclus ca el să fi făcut ceva studii şi la Academia Grecească din Bucureşti. Totuşi, pregătirea de bază, care îl va ajuta foarte mult în activitatea ulterioară şi îi va fi încurajat râvna pentru promovarea românismului, este legată de Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, unde director era învăţatul călugăr Grigorie Râmniceanul. De asemenea, Macarie cunoştea şi limba slavonă, fapt care reiese din intenţia sa de a traduce din cântările bisericeşti şi pentru sârbi. Tot la Bucureşti el va fi hirotonit preot.
Reformarea muzicii psaltice
Între timp, la Constantinopol are loc în anul 1814 marea reformă în muzica psaltică, reformă care urmărea simplificarea notaţiei specifice pentru uşurarea studiului şi a practicării psaltichiei. Ea mai poartă şi numele de reforma hrisantică, după numele principalului artizan, Patriarhul Hrisant. Cea dintâi aplicare a acestei reforme s-a făcut la o şcoală întemeiată în acest scop la Constantinopol, şcoală la a cărei întemeiere au contribuit material şi românii. Imediat ea a fost introdusă şi la noi, în 1816, dascăl al acestei noi sisteme fiind Petros Efesios sau, cum este cunoscut în literatura românească de specialitate, Petru Efesiul, iar la Biserica Şelari se înfiinţează o şcoală domnească de muzică după sistema nouă, şcoală la care învaţă şi Macarie. Trebuie precizat că această şcoală promova muzica psaltică în limba greacă.
Anul 1819, cel în care pe scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei va veni românul Dionisie Lupu (1819-1821), va marca un moment important al ascensiunii profesionale a lui Macarie. La instalarea mitropolitului, Macarie ţine o cuvântare înflăcărată, în care subliniază necesitatea introducerii definitive a limbii române în cult, adică, inclusiv cântările să fie în limba română. Remarcând talentul oratoric al eruditului ieromonah şi pregătirea temeinică în domeniul muzical, Dionisie Lupu îi încredinţează înfiinţarea „unei şcoli de muzică în limba ţării” (pag. 5) la Mitropolie, precum şi prefacerea în graiul patriei a cântărilor bisericeşti, „încât niciodată Românii să nu aibă trebuinţă a cânta cu alte graiuri streine” [Macarie Ieromonahul, Înştiinţare, reproducere în Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie ieromonahul…, în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 8, p. 803].
Aceasta era cu atât mai necesar cu cât reforma muzicală abia avusese loc, iar lipsa cântărilor româneşti era şi în acest mod justificată. Necesitatea acestor traduceri o sublinia însuşi Macarie în Înainte cuvântare către cântăreţul român la Irmologhionul tipărit la Viena în 1823: „Şi cei cari ştiu câte puţin greceşte şi cei cari nimic nu ştiu, sunt siliţi să cânte Heruvicul, Sfânt, sfânt, şi cele mai tainice sfinte cântări a sfintei credinţei noastre pre limba grecească, fără a înţelege ceia ce cântă nici ei, nici ceea care îi ascultă pre dânşii” [Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie Ieromonahul, dascălul de cântări şi directorul tipografiei din Mănăstirea Căldăruşani, în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 9, p. 972].
Aşadar, smeritul ieromonah Macarie, ca un cântăreţ desăvârşit şi cunoscător profund al sistemelor de psaltichie veche şi nouă, dar şi un distins orator, devine în anul 1820 epistat, adică director al Şcolii de muzică bisericească înfiinţată de Mitropolitul Dionisie Lupu la Mitropolie.
În această şcoală în care se pregăteau grămăticii şi candidaţii la preoţie, Macarie era nu doar dascălul de cântări, ci şi călugărul smerit şi sporit în cele duhovniceşti, a cărui purtare făcea dovada celei mai autentice trăiri a Evangheliei, dovedindu-se a fi un om inspirat de Duhul Sfânt atât în cântare, cât şi în predică, pe care le săvârşea cu toată evlavia şi responsabilitatea.
Cărţi de muzică bisericească în limba română
Pentru ca activitatea de la această şcoală să aibă rezultatele preconizate, era necesară existenţa cărţilor în limba română. De aceea, la porunca Mitropolitului Dionisie, ieromonahul Macarie a început opera de traducere din limba greacă a cântărilor bisericeşti în grai românesc, acomodându-le cu sufletul şi cântarea poporului nostru. Renunţând la sistema veche şi greoaie, el transcrie muzica psaltică pe notaţie nouă, în graiul patriei, accesibilă tuturor celor care doreau să deprindă această adevărată artă, dar şi celor care doar o ascultau în cadrul sfintelor slujbe.
În anul 1829, odată cu depunerea din scaun a Mitropolitului Grigorie al IV-lea Dascălul (10 februarie 1829), ieromonahul Macarie este nevoit să plece şi el din Bucureşti, îndreptându-se spre Moldova. Aici ajunge egumen la Mănăstirea Bârnova, unde nu stă mult din cauza intrigilor unui anume Negulici, cerând Episcopului Chesarie permisiunea de a se muta la Mănăstirea Neamţ, iar acolo să numească pe altcineva egumen.
În scrisoarea din 8 aprilie 1831, adresată Mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, Macarie îl roagă în modul cel mai sincer pe marele mitropolit cărturar: „Milostiveşte-te, milostiveşte-te, Înalt Preaosfinţite Stăpâne, scapă un suflet obidit de atâtea valuri şi ticăloşii, şi mare facere de bine se va socoti Înalt Preaosfinţiei Voastre” (pag. 1109). Se pare că scrisoarea lui Macarie nu l-a lăsat rece pe mitropolit, deoarece la Mănăstirea Neamţ stă timp de trei ani, învăţându-i pe călugări noua cântare bisericească.
În anul 1833, ieromonahul Macarie revine în Ţara Românească, stabilindu-se la Mănăstirea Căldăruşani, acolo unde îşi închinase viaţa lui Hristos şi unde îşi va desfăşura activitatea în ultimii ani ai vieţii.
Aici îi este încredinţată conducerea tipografiei mitropolitane instalată la Cociocul Căldăruşanilor, lucrând cu cea mai mare dăruire pentru tipărirea cărţilor atât de necesare, „fără a cere plată, ca un patriot râvnitor” (Nicolae M. Popescu, Macarie psaltul…, p. 9). Tot aici se îmbolnăveşte grav la picioare, ceea ce va determina întreruperea unei activităţi sârguincioase în slujba Bisericii şi a neamului.
Starea sa de sănătate fiind tot mai gravă, este luat în îngrijire de către sora sa, Iustina, ajunsă stareţă la Mănăstirea Viforâta. În toamna anului 1836, Cuviosul Macarie Ieromonahul „se strămută din viaţa aceasta la cereştile lăcaşuri, pentru a cânta neîncetat cu îngerii măririle lui Dumnezeu”, după cum spune Patericul românesc.
Activitatea cultural-administrativă a lui Macarie
Întreaga sa viaţă, Macarie Ieromonahul a urmărit introducerea definitivă a limbii române în cântarea bisericească, promovarea ridicării nivelului de cultură a întregii societăţi prin înfiinţarea de şcoli în limba română în care se studia nu doar muzica, ci şi scrisul şi cititul, ceea ce făcea aceste şcoli utile nu doar viitorilor cântăreţi bisericeşti, ci tuturor celor care doreau să se ridice la un alt nivel al înţelegerii, ridicare condiţionată de pregătire, de cunoaşterea literaturii ascetico-teologice şi laice.
De aceea, profitând de vremurile prielnice, Macarie începe mai întâi prin a deprinde el însuşi şi rosturile noii sisteme muzicale, pentru ca mai apoi să înceapă munca laborioasă de transpunere a cântărilor bisericeşti din limba greacă în limba română, fără a altera linia melodică, deoarece el era convins de faptul că „tot creştinul ortodox, poeţii şi melozii creştini n-au scris şi n-au cântat până n-au fost insuflaţi de Duhul Sfânt. Sfinţiţii melozi „cuvântul ce-l răspândea prin buze, îl simţea cu zdrobirea inimii, sufletul lor cel fără materie se împreuna cu Dumnezeu şi mintea lor se răpea în ceruri, pentru aceia o cântare se făcea a îngerilor şi a oamenilor” (Nicolae M. Popescu, Macarie psaltul…, p. 6).
Aşadar, scopul lui Macarie nu a fost acela de a scoate cu totul din uz muzica psaltică promovată până la el, ci acela de a păstra melodia, dar textul să fie în limba română, pentru a putea fi înţeles atât de către cei care cântă, cât şi de către cei care ascultă. Deci, „prin naţionalizare nu trebuie să înţelegem că el a lepădat melodiile vechi psaltice şi a introdus melodii naţionale; a introdus psaltica în biserică, fără jertfirea nici a melodiei primite de biserică şi nici a limbii româneşti” (pag. 7).
Macarie nu a avut o atitudine de răzvrătire împotriva ecumenicităţii Bisericii, ci a urmărit promovarea unităţii acesteia, fără anularea caracterului etnic al fiecărei biserici naţionale. Practic, el se înscrie în linia celor care au pregătit momentul de la 1885, când Biserica Ortodoxă Română devine autocefală. Activitatea lui s-a înscris în acel curent general care tindea către independenţa totală a românilor: politică, culturală şi bisericească.
Practic, sfârşitul secolului al XIX-lea nu marchează decât izbânda unei lupte multiseculare pe care am fost nevoiţi să o ducem de unii singuri, cu toate că această luptă a noastră împotriva capitulării a adus mari beneficii statelor occidentale, care au putut să se dezvolte în linişte. Din păcate, această realitate este ignorată astăzi nu doar de către Occident, ci de chiar conaţionalii noştri la care se observă o lipsă acută de demnitate.
Cu atât mai mult trebuie subliniat rolul crucial pe care l-au avut aceşti paisieni în obţinerea independenţei culturale a românilor, luptă pe care a intensificat-o în mod decisiv un străin românizat, Cuviosul Paisie Velicikovski Malorusianul.
Aşadar, în momentul în care lui Macarie îi este încredinţată înfiinţarea unei şcoli de muzică în limba română, prima lui grijă a fost aceea de a asigura materialul didactic necesar bunei desfăşurări a activităţii. După ce a tradus în limba română primele cărţi necesare în acest scop, imediat constată cât de mult timp se pierde cu copierea acestor cântări şi îşi dă seama că progresul şcolarilor ar fi mult mai rapid dacă ar avea cărţi tipărite, reducând astfel timpul necesar pregătirii şi mărind numărul de absolvenţi pentru aceeaşi perioadă.
Cultură naţională pentru demnitate românească
Posibilitatea tipăririi acestor cărţi la Bucureşti exista teoretic, dar nu şi practic. Teoretic ea exista, deoarece aici fusese înfiinţată în 1820, cu sprijinul domnului, prima tipografie de muzică psaltică din întreaga lume ortodoxă. De ce nu exista practic posibilitatea tipăririi cărţilor în limba română? Pentru că directorul acestei tipografii era nimeni altul decât Petru Efesiul, grec de origine, care nu vedea cu ochi buni activitatea lui Macarie şi nici nu voia să audă de promovarea ei chiar cu ajutorul lui.
În aceste condiţii, cu ajutorul Mitropolitului Dionisie Lupu, român de origine, Macarie este nevoit să plece la Buda pentru a tipări primele sale trei cărţi: Teoreticonul (Gramatica muzicii psaltice), Anastasimatarul (Cântările Învierii pe cele opt glasuri sau bine cunoscutele Vecernier şi Utrenier) şi Irmologhionul (Catavasier).
Macarie vine la Buda împreună cu Nil Nicolae Poponea şi încep să pregătească pentru tipar cele trei cărţi la tipografia Universităţii la care lucrau ca și cenzori şi români bine cunoscuţi lor. Paralel cu turnarea semnelor muzicale, Macarie redactează şi tipăreşte o Înştiinţare adresată tuturor românilor în care justifica necesitatea acestor lucrări şi solicita abonamente pentru plata la timp a scoaterii de sub tipar.
Acest text, de doar „patru foi volante” [Nicolae M. Popescu, Ştiri noi despre Macarie Ieromonahul..., în B.O.R., XXXIX (1916), nr. 8, p. 800, nota 4], este un adevărat manifest al necesităţii de afirmare a naţiunii române şi a limbii. Încă de la început el precizează: „Nimeni din neamurile, care au stătut vrednice de laudă, nu poate zice că Românii nu au fost odinioară cei mai slăviţi ai lumii, şi cum că noi Românii, carii sântem astăzi lăcuitori în Ţara Românească, în Moldova, în Ardeal, în Banat, în Ţara Ungurească şi în Machidonia, nu sântem adevăraţi Romani şi strănepoţi ai acelor mai înainte slăviţi Romani… ba încă în patria noastră de oare carii streini nedreptăţiţi! Neamul nostru, pentru ca să poată veni iar în starea cea dintâi, are trebuinţă de multe ştiinţe şi învăţături, care în limba noastră cu totul lipsesc, că fără acestea, niciodată nu se va putea smulge din întunericul, întru carele acum zace” (Macarie Ieromonahul, Înştiinţare, pp. 800-801).
Subliniind necesitatea ieşirii din întunericul neştiinţei, Macarie reaminteşte înfiinţarea şcolilor în care se predau toate disciplinele în limba română, acesta fiind singurul mijloc de afirmare a românilor cu o identitate specifică. Tocmai de aceea el nu vorbeşte de munteni, moldoveni, ardeleni, etc., ci de Români, urmaşi ai romanilor, descendenţă de care ar trebui să fim mândri şi pe care să o valorificăm.
Din punct de vedere intelectual, românii nu au nici un impediment în a-şi însuşi cultura universală şi a o promova pe cea naţională. Ne lipsesc, ca de altfel şi astăzi, demnitatea, curajul de a face ceva durabil, de a ne opune acestei tendinţe despotice a unor culturi de a se impune, ignorând faptul că fiecare cultură, oricât ar părea de neînsemnată, are valoarea ei eternă, indestructibilă şi nimeni nu are dreptul moral de a o desfiinţa.