Mai ales la boală simte omul trebuinţa comuniunii

Rolul comunităţii rugătoare în Taina Sfântului Maslu a fost uitat în Occident, odată cu rezervarea acestei slujbe liturgice doar celor bătrâni şi bolnavi. Taina Maslului a început să fie săvârşită exclusiv în casa celui bolnav sau la patul de spital. Maslul a fost exclus din spaţiul liturgic. Nu acelaşi lucru s-a petrecut şi în Ortodoxie, unde Taina Maslului este săvârşită în majoritatea cazurilor în biserică şi unde toată comunitatea se poate ruga cu stăruinţă pentru iertarea păcatelor şi vindecarea celor aflaţi în suferinţă.

Este meritul părintelui Stăniloae de a fi evidenţiat în mod particular rolul comunităţii rugătoare în cursul desfăşurării Tainei Sfântului Maslu. Rugăciunea comunităţii este foarte importantă în vederea vindecării credincioşilor aflaţi în suferinţă. Desigur, fiecare creştin participă la Taina Maslului şi pentru sine însuşi, în vederea ştergerii puterii patimilor asupra sa, dar el merge totodată şi din dragoste pentru cei care se află într-o situaţie mai delicată datorată în special suferinţei trupeşti generate de boli. Boala nu poate fi considerată întotdeauna drept un efect al păcatului, dar trebuie să recunoaştem un fapt care nu poate fi pus la îndoială: boala este îngreunată adesea de patimile noastre. Bolnavii morocănoşi, veşnic supăraţi pe cei din jur, care nu fac nimic altceva decât să ţină minte răul şi să îi considere pe alţii responsabili de greşelile lor, se vindecă infinit mai greu decât cei care consideră că au principala responsabilitate în ceea ce se petrece şi că doar Dumnezeu îi poate ajuta să se vindece din nou. Unul dintre scopurile Tainei Maslului, alături de vindecarea sufletească şi cea trupească, rezidă în unirea din nou a bolnavului cu comunitatea liturgică, de care a fost separat din cauza păcatelor sale. Părintele Stăniloae remarca următoarele: "Întrucât mântuirea stă în comuniunea cu Hristos, atot-iubitoarea Persoană dumnezeiască devenită om, iar omul s-ar putea ca din boala prezentă să treacă în moarte, lipsit, din pricina patimilor sale, de capacitatea pentru această comuniune, întrucât n-a înaintat, prin celelalte Taine şi prin conlucrarea sa, în ea, Biserica face un efort maxim să-l pregătească pentru această comuniune cu Hristos şi să-l deschidă comuniunii cu semenii, deci un efort maxim pentru mântuirea lui prin mai mulţi preoţi, prin mai multe rugăciuni, prin mai mulţi credincioşi, care se roagă împreună, deschişi comuniunii cu Hristos şi dornici să întărească comuniunea cu cel bolnav" (Părintele Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 218).

Mai mulţi preoţi...

Părintele Dumitru Stăniloae oferă o interpretare interesantă numărului multiplu de preoţi care trebuie să fie prezenţi pentru ca Taina să poată avea loc. El consideră că numărul multiplu de preoţi este menit să sublinieze necesitatea reîntăririi comuniunii bolnavului cu Biserica lui Hristos. Dragostea Bisericii este evidenţiată de această prezenţă a preoţilor adunaţi în număr mai mare pentru a oferi vindecare prin puterea lui Hristos mădularelor bolnave. Părintele Stăniloae afirma următoarele: "Însăşi săvârşirea acestei Taine de către mai mulţi preoţi (de şapte, sau măcar de doi) manifestă voinţa Bisericii de a pune mai multe forţe ale ei în mişcare, prin comuniunea în rugăciuni şi dragoste, pornirea mai multora de a scăpa un membru al ei de situaţia de neputinţă şi de durere în care se află. Mai ales la boală simte omul trebuinţa simpatiei şi a comuniunii, mai ales în această ocazie se adevereşte cum omul slăbit prinde putere din dragostea multora" (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pp. 216-217). Trebuie să remarcăm aici că părintele Dumitru Stăniloae nu încearcă sub nici o formă să afirme că un număr mai mare de preoţi este mai eficient decât un număr mai mic pentru săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. Însă faptul că se adună doi sau trei preoţi evidenţiază importanţa acestei Taine. Biserica Ortodoxă consideră bolile trupeşti şi sufleteşti ca reprezentând una dintre direcţiile pastoraţiei sale. Credincioşii bolnavi nu sunt abandonaţi, ca şi când boala lor ar fi doar un efect al păcatului, şi chiar dacă această legătură devine clară în ochii tuturor, totuşi ei sunt primiţi şi înconjuraţi cu dragoste atât de slujitorii Sfântului Altar, cât şi de credincioşi care, din milă şi din iubire, îşi unesc glasurile în rugăciune cu preoţii pentru a cere vindecarea lor.

Mai mulţi credincioşi...

Părintele Stăniloae nu uită să evidenţieze de asemenea rolul comunităţii rugătoare în cadrul Tainei Sfântului Maslu. "Mai e de menţionat că Maslul se face de obicei cu participarea mai multor credincioşi, care se roagă şi ei concomitent cu preoţii. Din această largă comuniune, din acest semn al dragostei pe care i-l dau mai mulţi semeni în starea lui de boală şi neputinţă, bolnavul prinde de asemenea putere de refacere trupească şi sufletească" (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 216). Această comunitate rugătoare reuşeşte să îl ajute pe bolnav în lupta sa cu neputinţa trupească şi sufletească. La începutul anului remarcam într-o serie de articole, însă, că vindecarea reală nu vine nici de la credincioşi, nici de la preoţi, ci numai de la Hristos Care lucrează minuni prin cei cu o viaţă curată. Nu oamenii ne vindecă, ci Însuşi Dumnezeu. De aceea şi părintele Stăniloae mărturiseşte astfel: "Dar această comuniune îi dă puteri omului nu numai prin ceea ce are omenesc în ea, ci în primul rând prin faptul că toţi cei ce vin şi intră într-o comuniune cu semenul lor bolnav, vin cu credinţa în Hristos, Care a vindecat toată boala şi neputinţa, a biruit moartea, a vindecat pe unii oameni pentru rugăciunile altora şi a spus că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Lui, adică în credinţa în El şi în dragostea între ei, este şi El în mijlocul lor. Ei îl ajută pe cel bolnav numai pentru că fac transparentă şi lucrătoare, prin credinţa şi rugăciunea lor, prezenţa şi puterea lui Hristos, numai pentru că înlesnesc comuniunea bolnavului cu Hristos prin credinţa lui, întărită de credinţa lor" (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 217). Hristos este revelat bolnavului nu doar prin cuvintele Tainei sau materia acesteia, ci şi prin credinţa puternică a comunităţii rugătoare, alcătuite din credincioşii şi preoţii prezenţi. Credinţa şi dragostea unifică într-un singur trup toate persoanele prezente. Toţi cred în acelaşi Hristos. Toţi au dragoste faţă de El şi unii faţă de ceilalţi. În această simbioză de iubire este reintrodus bolnavul separat de comunitate fie fizic, fie spiritual, fie în amândouă felurile. Această simbioză constituie mediul în care bolnavul primeşte harul vindecător al Duhului Sfânt, un element pe care părintele Stăniloae nu uită să-l menţioneze şi cu care încheiem prezentarea de astăzi: "Mădularele trupului sunt unse de şapte ori în semnul crucii, după citirea a şapte pericope evanghelice şi din Apostol, şi după citirea a şapte rugăciuni, pentru că şapte sunt darurile Sfântului Duh, pentru că şapte au fost duhurile rele scoase din femeia păcătoasă, pentru că numărul şapte simbolizează totalitatea formelor răului, dar şi a darurilor lui Dumnezeu. După numărul şapte vine numărul opt care simbolizează odihna şi fericirea nesfârşită" (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 217).