„Mai repede se va vindeca un bolnav care crede în Dumnezeu“
Boala şi necazurile nu-l pot birui pe cel care îşi pune nădejdea în Dumnezeu.
Deşi Dumnezeu intervine în toate situaţiile, în anumite cazuri intervenţia Lui este evidentă pentru toată lumea. Aceste cazuri ar fi suficiente pentru a demonstra că intervenţia lui Dumnezeu este salvatoare. De aceea este foarte greu să se facă deosebirea între lucrarea medicului şi lucrarea lui Dumnezeu, care este prezentă întotdeauna, chiar atunci când ni se pare că medicamentele ne-au vindecat. Un chirurg bun care salvează un bolnav foarte grav reprezintă, de fapt, mâna lui Dumnezeu. Un interviu cu prof. Adrian Restian, doctor în ştiinţe medicale.
În ce măsură credeţi că a fost afectată sănătatea omului de separarea dintre trup şi suflet, sau mai bine zis de ignorarea sufletului de medicina modernă?
Prof. dr. Adrian Restian: În foarte mare măsură. Vedeţi că noi ne luptăm cu o mulţime de boli a căror cauză nu o cunoaştem. Afirmăm că ele sunt produse de nişte factori de risc despre care religia vorbea de acum 2000 de ani. Vedem că factorii de risc din religie sunt chiar mai numeroşi şi mai nuanţaţi decât cei din medicină. Pe de altă parte, fiind obligată să recunoască faptul că pe lângă trup mai există şi altceva, mai subtil decât factorii de risc, cu care am fost obişnuiţi, ştiinţa a apelat la psihic, procesele psihice fiind de multe ori acuzate de unele îmbolnăviri somatice. Dar psihicul despre care se vorbeşte în medicină nu poate fi confundat cu sufletul, deoarece psihicul este mai legat de aspectul material decât sufletul. Există chiar o disciplină de neuropsihologie care caută să descopere locul unde sunt localizate diferitele funcţii psihice. S-au făcut unele progrese, dar creierul are o plasticitate atât de mare, încât nu putem vorbi de o localizare foarte strictă. Profesorul Constantin Bălăceanu-Stolnici a scris o carte despre anatomiştii în căutarea sufletului, suflet pe care nu l-au putut localiza niciodată. Va trebui să ne obişnuim cu ideea că, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, sufletul nu este de natură materială, aşa cum ar vrea unii să îl izoleze în eprubetă, că el este imaterial şi mai aproape de Dumnezeu decât de organele noastre interne pe care le influenţează. Va trebui să ne debarasăm de gândirea prea materialistă şi să acceptăm că mai există şi lucruri pe care nu le putem măsura, aşa cum este sufletul, dar care totuşi există, aşa cum există materia întunecată acceptată de fizicieni.
Este evident că unii bolnavi se vindecă cu ajutorul medicinei actuale, care a făcut progrese extraordinare. În această situaţie, se pune întrebarea, unde este lucrarea medicilor şi unde este lucrarea lui Dumnezeu?
De la început trebuie să recunoaştem că lucrarea lui Dumnezeu este peste tot, pentru simplul motiv că nimic nu se poate face fără ajutorul lui Dumnezeu. Însă de multe ori Dumnezeu lucrează prin oameni, care pot să fie chiar medici. Şi acesta nu este un răspuns formal, deoarece organismul are o mare capacitate de autovindecare şi el nu trebuie decât ajutat la momentul oportun. Iar această capacitate de vindecare vine de la Dumnezeu. Chiar dacă bolnavul s-a vindecat în spital cu ajutorul medicilor, în cele din urmă este vorba de lucrarea lui Dumnezeu. După cum se ştie, pneumonia bacteriană se poate vindeca cu antibiotice, iar tuberculoza cu tuberculostatice. Numai că nici antibioticele şi nici tuberculostaticele nu vindecă sută la sută din cazuri. Nici antibioticele nu vindecă toate pneumoniile bacteriene, iar unii bolnavi de pneumonie mor. Nici tuberculostaticele nu vindecă toate tuberculozele, iar unii bolnavi de tuberculoză mor. Toţi bolnavii îşi dau seama că medicamentele nu sunt suficiente şi că pe lângă medicamente mai este nevoie şi de ajutorul lui Dumnezeu, ajutor care este hotărâtor. De aceea majoritatea bolnavilor se roagă lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, Dumnezeu poate interveni şi în mod direct în vindecarea bolnavilor. Fiecare medic a avut în activitatea lui cazuri care păreau absolut depăşite, dar care printr-o adevărată minune au supravieţuit. Deşi, după părerea mea, Dumnezeu intervine în toate situaţiile, în anumite cazuri intervenţia lui Dumnezeu este evidentă pentru toată lumea. Aceste cazuri ar fi suficiente pentru a demonstra că intervenţia lui Dumnezeu este salvatoare. De aceea este foarte greu să se facă deosebirea între lucrarea medicului şi lucrarea lui Dumnezeu, care este prezentă întotdeauna, chiar atunci când ni se pare că medicamentele ne-au vindecat. Un chirurg bun care salvează un bolnav foarte grav reprezintă, de fapt, mâna lui Dumnezeu.
Ce ar trebui să facă bolnavul pentru a se bucura de ajutorul lui Dumnezeu?
În primul rând, bolnavul ar trebui să creadă în puterea nemărginită a lui Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus de multe ori bolnavilor pe care i-a vindecat că credinţa lor a fost cea care i-a vindecat. Credinţa este actul de supunere şi de adoraţie faţă de puterea fără margini a lui Dumnezeu. Credinţa presupune o mare iubire atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. După cum spunea Sfântul Efrem Sirianul, iubirea se află la rădăcina tuturor virtuţilor. După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, dragostea este îndelung-răbdătoare, este plină de bunătate şi este iertătoare, ea nu este invidioasă, nu se umflă de mândrie, nu se gândeşte la rău. Unde dragoste nu e, nimic nu e. Sfântul Cosma din Etolia spunea că adevăratul nume al lui Dumnezeu este iubirea. De aceea omul ar trebui să-L iubească pe Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe noi. Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi îi dă omului o mare linişte sufletească şi înlătură suferinţa determinată de ură şi de invidie.
În cunoscuta „piramidă a nevoilor“, Abraham Maslow a fost obligat să recunoască faptul că pe lângă hrană, locuinţă şi îmbrăcăminte, omul mai are nevoie şi de iubire, omul simte nevoia de a iubi şi de a fi iubit, ceea ce este şi mai evident la copil. Copilul nu se poate dezvolta normal dacă nu este iubit.
Iubirea poate avea o mare putere vindecătoare. L.G. Russek şi G.E. Schwartz au arătat că copiii care nu s-au bucurat de iubirea părinţilor lor au făcut mai multe boli la maturitate. J.H. Medalie şi U. Goldbourt au arătat că incidenţa anginei pectorale este mai mică la pacienţii care se bucură de iubire în familie. Iar bolnavii de infarct miocardic care se bucură de iubirea familiei se vindecă mai uşor.
Desigur că pe lângă credinţa totală în puterea lui Dumnezeu, pe lângă iubirea de semeni, chiar şi faţă de duşmani, omul trebuie să respecte cu sfinţenie poruncile lui Dumnezeu, să nu păcătuiască, deoarece păcatele sunt, după cum am văzut, adevăraţi factori de risc pentru diferitele boli. El trebuie să aibă nădejde în puterea lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spunea că prin nădejde ne mântuim. Nădejdea vindecă pe cei bolnavi, întăreşte pe cei slabi şi dă curaj celor neputincioşi în lupta lor cu greutăţile vieţii. Boala şi necazurile nu-l pot birui pe cel care îşi pune nădejdea în Dumnezeu.
Care este rolul rugăciunii în procesul de vindecare a bolnavilor?
Desigur că, nădăjduind în puterea lui Dumnezeu şi iubindu-L pe Dumnezeu, creştinul trebuie să se roage. Rugăciunea reprezintă cel mai bun mijloc de a sta de vorbă şi de a cere ajutorul lui Dumnezeu. Creştinul adevărat trebuie să se roage tot timpul, atât dimineaţa la trezire, cât şi înaintea meselor şi la culcare. Dar mai ales atunci când este bolnav. În rugăciune omul trebuie să Îl laude pe Dumnezeu, să-I mulţumească pentru cele ce i-a dat şi să Îi ceară cele de care are nevoie. Pentru că, după cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos, toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi (Matei 21, 22). Iar după cum spune Sfântul Apostol Matei, dacă omul nu primeşte roadele rugăciunii sale este pentru că credinţa lui nu a fost suficient de mare şi de curată. După cum arată H. Benson, rugăciunea nu numai că linişteşte sufletul bolnavului, dar ea determină scăderea frecvenţei inimii, scăderea tensiunii arteriale, scăderea metabolismului bazal, apariţia undelor cerebrale alfa, care sunt unde de relaxare, şi încă multe altele, care pot fi folositoare în foarte multe boli. S-a constatat că rugăciunea poate influenţa şi starea de sănătate a altor bolnavi pentru care s-au rugat nişte credincioşi. De aceea bolnavii simt nevoia să se roage atunci când sunt bolnavi, iar credincioşii merg la biserică şi se roagă nu numai pentru ei, ci şi pentru bolnavii din familia lor.
Pe lângă rugăciune, creştinul trebuie să ţină post. Afară de postul săptămânal, din zilele de miercuri şi vineri, el trebuie să ţină posturile din timpul anului, care nu presupun numai un post alimentar, ce este chiar mai uşor de respectat decât postul spiritual, de smerenie şi umilinţă, adică de abţinere de la iubirea de sine, de la dorinţa de putere şi de la onoruri. Pentru a se feri de boală sau pentru a se vindeca, pe lângă rugăciune şi post, credinciosul trebuie să participe la Sfânta Liturghie, să citească cărţile sfinte, să se spovedească, să facă acte de milostenie, să viziteze locurile sfinte, să protejeze creaţia lui Dumnezeu, să aibă grijă de corpul lui… şi altele.
Desigur că toate acestea nu sunt uşor de realizat! Nu este uşor să duci o viaţă de creştin într-o lume secularizată, plină de ispite la tot pasul. Evagrie Ponticul ne recomandă lupta cu gândurile, deoarece toate păcatele se furişează mai întâi în mintea noastră. De aceea noi trebuie să ducem o luptă continuă cu gândurile păcătoase care apar în mintea noastră şi să nu uităm că toate păcatele se plătesc, mai curând sau mai târziu, printr-o boală a sufletului şi a trupului.
De ce recomandă unii psihologi gândirea pozitivă?
Gândirea pozitivă este foarte utilă. Dar ce gândire mai pozitivă ar putea exista decât credinţa în puterea nemărginită a lui Dumnezeu?! S-au scris foarte multe cărţi de psihoterapie creştină, care, atingând sensurile profunde ale vieţii, sunt mult mai utile decât psihoterapiile laice. Pentru că omul nu este o maşină, ci un trup cu suflet pe care i l-a dat Dumnezeu.
Dar cum am putea conştientiza ajutorul lui Dumnezeu, pentru că multor oameni li se pare că medicamentele sunt cele care i-au vindecat?
Este adevărat că foarte mulţi oameni cred că medicamentele au fost suficiente pentru a-i vindeca. Ei nu cred în acţiunea lui Dumnezeu decât atunci când se produc vindecări absolut extraordinare, în care nu se mai întrevedea nici o posibilitate de scăpare. Dar chiar dacă ne-am rezuma la astfel de situaţii absolut extraordinare, înseamnă că ele se pot produce cu ajutorul lui Dumnezeu. În realitate însă, Dumnezeu intervine în toate cazurile. Dumnezeu vindecă o pneumonie. Dumnezeu vindecă o fractură. Dumnezeu vindecă o entorsă şi uneori tot Dumnezeu vindecă, în mod miraculos, chiar şi un cancer. Mulţi medici consideră toate aceste vindecări ca fiind ceva firesc, care se produce spontan. Însă ei ignoră faptul că dacă nu ar interveni Dumnezeu în cazul unei fracturi, dacă nu s-ar produce sudarea oaselor, atunci ea nu s-ar mai vindeca chiar atât de firesc, s-ar suda greşit, sau ar duce la apariţia unei pseudoarticulaţii… şi aşa mai departe. Iar dacă o fractură s-a vindecat normal, iar alta nu s-a vindecat normal, atunci în ce constă firescul lucrurilor? Newton spunea acum 400 de ani că gravitaţia este forţa lui Dumnezeu. Fizicienii au studiat 400 de ani gravitaţia, dar nu au găsit nici astăzi secretul ei. Noi spunem astăzi că fenomene mult mai complexe, aşa cum ar fi vindecarea unui cancer, se produc în mod spontan sau întâmplător, când ele sunt de fapt puterea lui Dumnezeu.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos spunea de multe ori că credinţa lor i-a vindecat pe cei bolnavi. Iar unii dintre noi cred astăzi că omul se vindecă în mod spontan, sau întâmplător, când de fapt el se vindecă cu ajutorul lui Dumnezeu. Noi credem că omul se vindecă cu ajutorul lui Dumnezeu. Toate procesele de apărare a organismului, toate acţiunile medicamentelor sunt în cele din urmă rezultatul puterii lui Dumnezeu, care a permis sau a determinat aceste fenomene. De aceea noi ar trebui să le spunem tuturor bolnavilor să creadă în Dumnezeu, să-i iubească pe semenii lor, să se roage neîncetat, să respecte poruncile lui Dumnezeu, să citească cărţile sfinte, să meargă la biserică, să postească, să se spovedească, să admire creaţia lui Dumnezeu, căci astfel se vor vindeca mai uşor. Iar înfiinţarea bisericilor şi a capelelor din spitale reprezintă un semn pozitiv al direcţiei spre care merge poporul nostru.
Este terapia prin credinţă compatibilă cu celelalte terapii la care apelează medicina contemporană?
Da. Şi nu numai că este compatibilă, ci chiar le creşte eficienţa. Mai repede se va vindeca în spital un copil care este îngrijit cu iubire, mai repede se va vindeca în spital un bolnav care crede în Dumnezeu şi pentru care ne rugăm şi noi.
Se spune că renumitul chirurg Cristian Barnard, care a făcut primul transplant de inimă, a fost întrebat de un ziarist dacă este adevărat că se roagă lui Dumnezeu înainte de operaţie, iar el a spus că se roagă şi mai mult după operaţie. Multa ştiinţă l-a apropiat pe Cristian Barnard de Dumnezeu, după cum spunea Francis Bacon. Cristian Barnard şi-a dat cu siguranţă seama că inima nu este numai o pompă mecanică care pompează, zi şi noapte, fără să obosească, cu o perseverenţă demnă de apreciat, peste 7200 de litri de sânge pe zi. Chiar şi această performanţă extraordinară a inimii reprezintă un adevărat miracol, ca şi întregul organism, ca şi miraculoasa creştere a unui copil, ca şi întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Dar inima are şi o semnificaţie mult mai profundă. Se spune că noi iubim din inimă, că ne doare inima când cineva păţeşte ceva rău. De multe ori se spune că cineva a murit de inimă rea, nu de ficat rău sau de stomac rău.
Dar în orice caz atunci când moare cineva se spune de obicei că şi-a dat sufletul, adică sufletul acela pe care noi îl ignorăm când omul este viu. Şi este păcat, pentru că sufletul ar avea şi el nevoie de o atenţie mai mare, de o mângâiere, de un cuvânt bun, care l-ar putea ajuta să se vindece mai uşor.
Dar învaţă undeva medicii să se ocupe de suflet?
Nu prea au unde să înveţe. În spitalele laice bolnavul este văzut de obicei ca un fel de maşinărie fizică şi chimică. Din fericire, de multe ori aceste intervenţii chimice şi fizice dau rezultate foarte bune. Însă majoritatea bolilor cronice, ale căror complicaţii reprezintă principala cauză de deces, nu pot fi vindecate, ci dimpotrivă, ele se agravează şi numărul lor continuă să crească într-un ritm îngrijorător. De aceea eu cred că, pentru a obţine rezultate mai bune, aceste metode ar trebui completate cu o abordare spirituală, cu o grijă mai mare faţă de sufletul bolnavului. După câte ştiu eu, există şi spitale şi facultăţi creştine în care ştiinţa se împacă foarte bine cu religia. Iar în SUA, o societate pragmatică, foarte multe facultăţi de medicină au catedre de medicină spirituală şi se fac foarte multe cercetări privind influenţa credinţei asupra sănătăţii fiinţei umane. Şi la noi există un curent de medicină creştină. S-au construit biserici în foarte multe spitale. Bolnavii se duc la biserică, participă la Liturghie. Ţin posturile religioase, citesc Biblia. Vizitează locurile sfinte şi se roagă lui Dumnezeu. Preoţii îi vizitează pe bolnavi şi se roagă pentru ei. Dar noi toţi va trebui să ne purtăm ca nişte adevăraţi creştini, cu mai multă înţelegere, cu mai multă milă, cu mai mult respect, cu mai multă iubire, cu mai multă compasiune, pentru ca lucrurile să meargă mai bine. De aceea i-a dat Dumnezeu omului capacitatea de a empatiza, adică de a se pune în situaţia celuilalt, pentru a-l înţelege pe cel aflat în suferinţă şi pentru a-l ajuta din tot sufletul. Ajutându-l pe cel aflat în suferinţă, Îl ajutăm de fapt pe Iisus Hristos, după cum spunea Sfântul Apostol Matei (Matei, 25, 31-46). În orice caz dacă este cineva bolnav printre voi, să se roage, să meargă la biserică şi să creadă în puterea fără margini a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu, Care este adevăratul doctor al sufletelor şi al trupurilor, îl va ajuta! (Acest interviu a fost realizat cu sprijinul AMFOR - Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi Români)