Mămăliga

Înainte să-mi țină de foame, mi-a ținut de lumină! Căci prima oară când am văzut-o răsturnată pe masă, am zis că trebuie să fie o rudă mai mică a Soarelui.

Rămăseserăm fără gaz în lampă, din cauză că uitase mama să cumpere, iar mama uitase din cauză că rămăseserăm fără bani.

Ne-am pomenit, taman când se însera, cu ea răsărindu-ne în casă.

S-a umplut odaia de raze.

Bunica le-a făcut mănunchiuri, împărțindu-i fiecăruia câte unul.

Eu am păstrat din mănunchiul meu câteva raze, ca să pot învăța la lumina lor pentru școală.

A păstrat și mama câteva, ca să poată coase cămașa ruptă a tatei. Odată i s-a terminat ața și-a vârât în ac chiar una dintre razele păstrate!

Cam toate femeile făceau așa.

D-aia și ziceau cei de la oraș despre oamenii de la noi din sat, când îi întâlneau, că miros a mămăligă!

Și eu pățesc deseori la fel.

Doar că mie nu hainele îmi miros a mămăligă, ci sufletul.

Cum am învățat la lumina mămăligii alfabetul, tot așa miros și cuvintele pe care le aștern pe hârtie.

Însă nu-mi este deloc, dar deloc, deloc, rușine de lucrul acesta.

Și n-o să-mi fie niciodată!