Mănăstirea Bistriţa olteană, la cumpăna dintre veacuri

La mijlocul sec. al XIX-lea, domnitorul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, iubitor al trecutului neamului românesc, a iniţiat refacerea vechii Mănăstiri Bistriţa din Vâlcea, aşa cum se întâmpla la Arnota sau Tismana. Au fost ridicate alte clădiri împrejmuitoare, dar mai ales o biserică monumentală, pictată de Gheorghe Tattarescu, care însă nu păstra nimic din arhitectura celei vechi. Opera lui Bibescu Vodă a fost continuată de urmaşul său la tron, Barbu Ştirbey, cel care avea să sfinţească noul aşezământ la 15 august 1855, împreună cu mitropolitul Nifon. Cu toate acestea, mănăstirea a avut destinaţii mai mult laice decât monahale. În timpul Războiului de Independenţă aici instalându-se un spital militar, iar între 1883-1898 funcţionând Şcoala de subofiţeri de trupă, printre absolvenţi numărându-se Alexandru Averescu, viitor mareşal al României. La 1906, Bistriţa adăpostea orfelinatul de băieţi al Corpului didactic din Bucureşti, iar între 1907-1912 a funcţionat Seminarul Teologic "Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea. După 1913, mănăstirea a adăpostit orfelinatul şi seminarul de monahii al societăţii particulare "Acoperământul Maicii Domnului" din Bucureşti. (Adrian Nicolae Petcu)