Mănăstirea Cocoş sau transhumanţa credinţei ardelenilor în Dobrogea

De-a lungul veacurilor, pământul Dobrogei a fost sub numeroase stăpâniri lumeşti şi fiecare din ele a încercat să-şi lase amprenta ei, încât acest ţinut a ajuns un tărâm pe care au vieţuit numeroase etnii, cu varietatea lor de culturi şi mentalităţi, ca într-o adevărată „Galilee a neamurilor“. Dincolo de aceste diferenţe, majoritatea locuitorilor de pe ţărmul vestic al Pontului Euxin trăiesc întru nesfârşitele zări ale credinţei ortodoxe. Mănăstirea Cocoş este o dovadă în acest sens.

Meleagurile dobrogene sunt pline de mărturii ale prezenţei propovăduirii Evangheliei Domnului Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat din morţi, mărturii precum ruinele zecilor de bazilici şi ale monahilor dobrogeni, şi mărturii duhovniceşti, precum moaşte de sfinţi martirizaţi, descoperite în cripte ale acestor bazilici. Pentru vremurile noastre, o mărturie a continuităţii credinţei se află mai departe de preocupările cetăţii pământeşti, într-un loc retras, la marginea pădurilor cu tei de la poalele Munţilor Măcinului. 

În acest spaţiu mirific, acum aproape patru secole, pe la 1670, cinci sihaştri au întemeiat Schitul Cocoş. „Aici au trăit în nevoinţe destul de aspre, vorbind foarte puţin între ei, priveghind pentru credincioşi, pentru lume, pentru toţi cei care credeau cu adevărat în dreapta credinţă. Rugăciunile şi lacrimile lor nu au rămas în zadar, fiindcă în acest loc sfinţit, în timp, au venit şi alţi monahi să se roage în continuare şi să suporte vitregiile vremii. Este cazul fondatorului mănăstirii noastre, părintele Visarion, originar din Transilvania şi vieţuitor timp de 17 ani la Mănăstirea Neamţului, unde a avut mai multe ascultări. A fost tipograf şi egumen al Schitului Sihla. Mistuindu-şi sufletul după Dumnezeu împreună cu doi ucenici, Gherontie şi Isaia, au plecat în Sfântul Munte Athos pentru a învăţa practica rugăciunii şi a vieţuirii destul de aspre a monahilor. Au stat şapte ani acolo, unde doreau să construiască şi un schit românesc. Nereuşind să-şi împlinească dorinţa, s-au rugat Maicii Domnului, care le-a arătat în vis un loc înconjurat de păduri de tei şi o stâncă pe care se afla o cruce, adică locul unde s-au rugat cei cinci sihaştri. Pe la anul 1833, cei trei călugări au cumpărat acest pământ şi astfel au reîntemeiat, cu permisiunea stăpânirilor turceşti, vechea vatră monahală“, explică părintele protosinghel Vasile Visarion Scutaru, stareţul Mănăstirii Cocoş.

Iubitor de străini, părintele Visarion atrăgea la paraclisul din nuiele şi pământ, închinat sărbătorii Intrării Maicii Domnului în Biserică, foarte mulţi mireni, parte din ei ciobani ardeleni, care erau în transhumanţă cu oile în Dobrogea. Aşa a auzit de frumuseţea locului şi de dragostea părintelui Visarion şi ardeleanul Hagi Ghiţă Poenaru, care şi-a donat întreaga sa avere şi s-a călugărit la acest aşezământ monahal. Cu sprijinul donaţiei instruitului ardelean din Poiana Sibiului, s-a ridicat o biserică din cărămidă şi piatră, fără turle şi pictură, închinată Preasfintei Treimi. „Activitatea acestui stareţ a fost una vastă, nu a avut doar o latură religioasă, dată fiind şi conjunctura politică şi bisericească mai aparte a vremii. Un sfert de veac, vreme cât a condus acest aşezământ monahal, arhimandritul Visarion nu a uitat să fie român, dezvoltând o misiune cultural-istorică importantă şi păstrând legături cu oameni de cultură din Ţările Române, care au rămas impresionaţi atât de frumuseţea mănăstirii, cât şi de faptul că monahii nu se limitau doar la rugăciune, ci şi să ştie să fie patrioţi, să-i unească pe creştini şi să păstreze această flacără a credinţei pe un teritoriu stăpânit de autorităţi străine. Dincolo de ceea ce era vizibil şi de ceea ce a rămas în istorie, activitatea şi rugăciunile stareţului şi a călugărilor de aici au dus la o trezire a conştiinţei naţionale, la o trezire a conştiinţei de apartenenţă a Dobrogei la Ţara-mamă, şi datorită rugăciunilor lor, acest lucru a devenit realitate câteva decenii mai târziu, după Războiul de Independenţă. Astăzi, noi acest lucru îl trăim ca pe ceva firesc, dar aceşti călugări au ştiut că dincolo de condiţiile vremii şi de realităţile istorice trebuie să fie înţelegere între naţiuni şi convieţuire între oameni. Arhimandritul Visarion, fondatorul mănăstirii noastre, rămâne o personalitate importantă a monahismului din această zonă, un practicant al rugăciunii isihaste, asemenea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, din Moldova, şi Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica, din Ţara Românească“, a mai spus părintele stareţ Visarion, care a intrat în această mănăstire în 1991, iar din 1 octombrie 2008 este conducător al Mănăstirii Cocoş.

„Viaţa nu merită să fie trăită în răutate”

Din anul întemeierii şi până astăzi, viaţa monahală din lavra nord-dobrogeană nu a slăbit, chiar dacă au fost şi vremuri în care mănăstirea număra puţini vieţuitori. Precum a dorit întemeietorul ei, în mănăstire se păstrează vieţuirea de obşte şi rânduiala: „Roagă-te şi munceşte“, sau cum spunea părintele stareţ al Mănăstirii Cocoş: „Roagă-te şi munceşte în acelaşi timp dacă poţi“, tocmai pentru ca rugăciunea să fie neîntreruptă, iar mănăstirea să rămână „o candelă aprinsă pentru veşnicie“. Prin rânduiala Bunului Dumnezeu, la Mănăstirea Cocoş se păstrează o preafrumoasă comoară duhovnicească nu numai pentru Dobrogea, ci şi pentru întreaga Ortodoxie, moaştele celor patru Sfinţi Martiri de la Niculiţel, ieşite din tainiţele pământului pentru întărirea noastră în credinţă.

„Era o vreme în care credinţa creştină nu era mărturisită, pentru că aşa erau timpurile atunci. Din păcate, credinţa este mai slabă şi în zilele noastre şi nu mai avem aceeaşi evlavie şi duh de jertfelnicie pe care le-au avut sfinţii. Sunt foarte multe provocări şi nu avem la fel de multe modele vii care să ne demonstreze că viaţa poate fi trăită drept, duhovnicesc şi cu mai mult calm şi seninătate. Parcă a dispărut acea înţelepciune a omului de la ţară, a omului care simte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui, a omului care ştie să respecte natura, să respecte omul de lângă el, să respecte pe Creatorul lui. Astfel pierdută această legătură, omul suferă şi nu îşi mai poate regăsi atât de uşor echilibrul. Nu poate copia pe altcineva, pentru că fiecare om este unicat şi fiecare om are încercările lui, propriile lecţii de viaţă. Există în viaţa fiecărui om un punct când nimeni nu-l mai poate ajuta, şi el trebuie să demonstreze lui Dumnezeu că vrea să meargă mai departe. Mulţi oameni şi-au pierdut această nădejde că Dumnezeu îi poate ridica oricât de mult ar fi greşit ei, că Dumnezeu îi iubeşte mai mult decât îşi pot închipui vreodată sau ar fi capabili să iubească pe cineva. Din păcate, am pierdut aceste repere, iar viaţa este atât de scurtă, încât nu merită să fie trăită în teamă, în suferinţă, în răutate, în răzbunare, în neputinţă. Chiar de multe ori, mulţi oameni se transformă în victime, însă noi trebuie să-I dovedim lui Dumnezeu că suntem vrednici să fim ajutaţi. Nu este suficient să tot spunem: «Doamne, ajută-mă!» Trebuie să dovedim că am făcut şi noi ceva, puţin, foarte puţin, dar am făcut şi noi ceva, ca într-adevăr Dumnezeu să ne poată ajuta“, a mai arătat părintele protosinghel Vasile Visarion Scutaru.

Cuvintele părintelui stareţ par la prima vedere greu de împlinit, dar modele vii ne sunt sfinţii, precum şi cei de la Niculiţel: Zotic, Atal, Camasie şi Filip. Chipurile lor au fost sculptate pe porţile mari de lemn de la intrare, sub scenele Răstignirii şi Învierii Domnului, tocmai pentru a ne arăta că sufletele se vor înălţa şi se vor bucura de plinătatea vieţii doar după ce trec prin Golgota durerilor.

Pentru mulţi pelerini care au vizitat această veche vatră monahală din nordul Dobrogei, Mănăstirea Cocoş rămâne în sufletul lor ca un loc al întrepătrunderii cerului şi pământului, un loc unde adierile vântului răspândesc mireasma pădurilor de tei, iar sfintele moaşte pe cele ale harului dumnezeiesc.