Mănăstirea Hurezi în prima jumătate a secolului trecut
Despre mănăstirea ctitorită de marele Constantin Brâncoveanu, pregătită pentru a-i fi loc de odihnă, s-a scris mult, şi mai ales privind primul secol de existenţă. Iniţial, mănăstirea a fost una de călugări, aşa cum rânduise ctitorul, şi mai ales soţia acestuia. Dar în 1872, Mănăstirea Hurezi devine chinovie de maici. Un an mai târziu, călugării de la Hurezi sunt mutaţi la Bistriţa olteană, în locul lor fiind aduse maici de la abia desfiinţatele mănăstiri Mamu, Sărăcineşti şi Surpatele, alte aşezăminte ridicate de Brâncoveanu. În materialul de faţă nu dorim să discutăm motivele acestei schimbări, care în timp s-a demonstrat a fi benefică pentru aşezământul domnesc, ci să detaliem puţin asupra perioadei ce a urmat. Din unele surse istorice aflăm că la începutul secolului trecut Mănăstirea Hurezi era condusă de un consiliu economic, format din cinci maici, şi unul spiritual, constituit din trei maici. Stareţă („superioară“ în documente) era maica Epifania Teodorescu, numită la 1 ianuarie 1896, născută la Craiova în 12 octombrie 1848 şi cu metania la Mănăstirea Mamu. Tot în consiliul economic mai figurau maicile: Teofania Oprescu, eclesiarhă, cu metania din fostul Schit Surpatele, Agripina Herţa, casieră, Migdonia Hanciu, arhondară, ambele cu metania la fostul Schit Sărăcineşti, dar şi Pelaghia Georgescu, econoamă, cu metania la Mamu. Toate aceste patru maici erau originare din Sălişte, Mărginimea Sibiului. Din consiliul spiritual făceau parte maicile: Agapia Dumitrescu, cu metania la „Dintr-un Lemn“, Macrina Carata, cu metania la Sărăcineşti, ambele din Sălişte, şi Fevronia Teodorescu cu metania la Sărăcineşti. Personalul bisericesc era format din patru clerici: preotul Vasile Nicolaescu, numit la 1 aprilie 1873; Ilie Bogdănescu, numit la 1 mai 1879; Mateiu Aureliu, preot supranumerar, numit la 1 iunie 1879, toţi trei absolvenţi ai seminarului gradul I, şi diaconul Nicolae Preoţescu, seminarist de gradul II, numit la 1 februarie 1907. Mai precizăm faptul că la 1909, Hurezi avea o obşte de 42 de monahii „trecute în buget“, o invalidă, cinci „netrecute în buget“ şi patru surori. Pentru acea perioadă, Hurezi era o mănăstire cu obşte relativ mare şi cu personal clerical numeros. Totodată, observăm o prezenţă mare a maicilor originare de peste munţi.
Patru decenii mai târziu, Hurezi era o mănăstire mult mai prosperă atât duhovniceşte, cât şi economic. Avea în posesie 125 pogoane de pământ, considerate vatra mănăstirii, alte 18,5 pogoane de teren arabil cu un metoc la Foleşti, dar şi 600 ha de pădure. În incintă maicile lucrau la ateliere de covoare şi ţesătorie. Tipicul liturgic era săvârşit după regulile Sfântului Teodor Studitul, adică rugăciune ziua şi noaptea. Obştea era formată din 40 monahii şi 67 de surori în frunte cu stareţa Frumenţia Lupu, aflată în monahism din 1929 şi numită în 1941. Slujitori erau: preotul Dumitru Cotar, numit în 1932, licenţiat în teologie; preotul Ion Puşoiu, numit în 1933, student în teologie, şi diaconul Ion S. Constantinescu din 1929, licenţiat în teologie.
Din datele expuse reiese că, în cele patru decenii la care ne-am referit, Mănăstirea Hurezi s-a dezvoltat atât duhovniceşte, cât şi economic. Obştea nu s-a mărit substanţial, probabil şi din motivul redeschiderii unor mănăstiri din Eparhia Râmnicului după Primul Război Mondial, la iniţiativa episcopului Vartolomeu Stănescu. Ceea ce ştim însă este faptul că Hurezi, mai ales de la începutul anilor â50, deci în comunism, va deveni un important centru monahal, o pepinieră de monahii, cu şcoală monahală, seminar monahal, centru meşteşugăresc de anvergură şi o obşte care se va mări tot mai mult sub directa îndrumare a patriarhului Justinian Marina.