Mănăstirea Rogozu, gazdă a Icoanei Maicii Domnului de la Dălhăuţi

Mănăstirea Rogozu, din comuna Slobozia Bradului, judeţul Vrancea, îşi prăznuieşte astăzi hramul, de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Cu această ocazie, lăcaşul de cult este pentru trei zile gazdă a Icoanei "Maicii Domnului cu Pruncul", făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Dălhăuţi, iar ultima zi în care credincioşii mai pot merge să se roage la această icoană, este mâine, 25 iunie.

Astăzi Sfânta Liturghie este oficiată de IPS Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi. Monument de arhitectură şi martor al istoriei Focşanilor de altădată, Mănăstirea Rogozu se crede că ar fi ctitoria domnitorului Matei Basarab, din anul 1647, deşi nu există nici un document care să certifice acest lucru. La început, s-a numit Schitul Poiana Rusului, aici nevoindu-se în vechime nişte călugări ruşi. În vremuri destul de tulburi, în 1812, acest aşezământ monahal a ars. În locul lui, boierul Constantin Robescu ridică în anul 1820, o biserică de zid, închinată Sfântului Ioan Botezatorul. Deşi regimul comunist a hotărât desfiinţarea ei, episcopul de atunci, Antim Angelescu, a găsit soluţia salvatoare de a-i da mănăstirii denumirea de "casă de odihnă", păstrându-se astfel clădirea şi biserica în care nu era voie să se slujească decât o dată pe an. În 1990, mănăstirea a fost reactivată. În ultimul timp, la Rogozu s-au construit o capelă, un muzeu şi un paraclis, având hramul "Naşterea Maicii Domnului". În prezent, aici vieţuiesc 15 maici. În Poiana Rusului, la umbra Mănăstirii Rogozu, se află Casa memorială şi mormântul arhimandritului Paulin Lecca (1914-1996). Istoria Icoanei Maicii Domnului de la Dălhăuţi Icoana "Maicii Domnului cu Pruncul", făcătoare de minuni, de la Mănăstirea Dălhăuţi, are o istorie de se pierde în negura vremurilor. Aceasta are legătură cu întemeierea Mănăstirii Dălhăuţi, pe spatele ei fiind scris că stareţul ei, Anufil, ar fi luat o icoană a Maicii Domnului de la Ierusalim, pentru a o aduce în ţară. Pe drumul de întoarcere, aproape de Constantinopol, Anufil a fost însă prins şi jefuit de turci, iar icoana aruncată într-un staul. În timpul nopţii, din senin, caii au început să se lovească între ei, grăjdarii au fost ucişi, încercând să intre în grajd, iar stareţul, care încearcă să le explice turcilor ce se întâmplă, este condamnat la moarte, iar icoana a fost aruncată în mare. Monahul scapă cu viaţă datorită faptului că ienicerul care trebuia să-l omoare era un român ajuns în robie la turci. Acesta îl eliberează, cu o condiţie - să nu mai calce prin Constantinopol. Ajuns în ţară, Anufil constată că turcii îi omorâseră ambii părinţi. Plecat pe malul mării să mai uite de durere, are surpriza să vadă pe mare o lumină puternică. Reîntors a doua zi în locul respectiv, găseşte icoana de care fusese prădat, cu urme de iatagan pe ea, care se mai văd şi astăzi. După un timp, Anufil a vândut moştenirea primită de la părinţi şi a pus temelia bisericii noi de la Dălhăuţi, dăruind icoana mănăstirii.