Mănăstirile Palestinei (II)

Citește și: Călătorie în mănăstirile Palestinei și Mănăstirile Palestinei (III)

Izvoarele vechi ale Palestinei creștine oferă exemplul minunat al unor pust­nici care s-au nevoit într-o smerenie desăvârșită, a căror viață a fost scrisă de Chiril de Skitopolis, Ioan Moshu, Paladie, Sofronie, Andrei Criteanul, dar și de alți monahi însetați de nemurire, retrași în propriile contururi, sădind în inimile lor raiul pe pământ. Despre aceștia și despre locurile de viețuire s-au scris multe.

Un astfel de loc al nevoinței este și Mănăstirea Qarantania (Sărindar), aflată la câțiva kilometri depărtare de Ierihon. Tradiția ierusalimiteană ne spune că împărăteasa Elena a ridicat o lavră pe Muntele Ispitirii, unde potrivnicul binelui a încercat să-L ademenească pe Domnul în mreaja înșelării (Matei 4, 10-11).

La sfârșitul veacului al 19-lea s-a reconstruit așezământul monahal, care adăpostește o piatră pe care a stat Mântuitorul în momentul ispitirii, precum și câteva mozaicuri prețioase din secolul al 6-lea.

În apropierea acestei mănăstiri, la jumătatea veacului al 4-lea, Sfântul Hariton a întemeiat Lavra Doca. Paladius, important scriitor de la sfârșitul aceluiași secol, mărturisește că acolo erau atât de mulți monahi, încât locul semăna cu o cetate.

Mănăstirea Sfântului Hariton este situată la aproximativ 10 kilometri distanță de Ierusalim, de acolo izvorând Pârâul Horat (al Hozevei).

Sfântul Hariton, originar din Asia (cetatea Iconium), L-a mărturisit pe Mântuitorul Iisus Hristos, fiind supus la felurite chinuri (persecuții). După ce împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creștinilor, s-a îndreptat către Țara Sfântă. A fost prins de tâlhari și dus în locul unde aceștia viețuiau. Acolo, tâlharii i-au pus gând rău, dar un șarpe a intrat într-un burduf cu vin și i-a otrăvit conținutul, provocându-le moartea. Ucenicii sfântului au păstrat memoria acestui eveniment, interpretând sfârșitul tâlharilor ca un mijloc prin care se pedepsesc nedreptățile aduse creației lui Dumnezeu.

După acest eveniment minunat, Hariton a ajuns posesor al unei importante avuții, adunate din jafurile făcute de tâlharii care locuiau înaintea lui în acea peșteră. În chip înțelept, a făcut mult bine cu acei bani și a construit o importantă mănăstire, cu chilii și o biserică frumoasă, care s-a numit Faran.

Același Sfânt Hariton a întemeiat Mănăstirea Souka, spre râul Tekoa, aceasta cunoscând perioade de înflorire, cu sihaștri mari, despre care povestește, în Viețile pustnicilor palestinieni, Chiril de Skitopolis. Mănăstirile sunt prezentate în vremea lor de strălucire duhovnicească, perioadă care a luat sfârșit odată cu invazia perșilor în zona respectivă.

Tekoa a fost mai întâi oraș cananiit, unde se afla casa unei femei care l-a împăcat pe David cu Abesalom (2 Regi 14). După tradiție, profetul Amos a fost îngropat în acest loc. Zona este acoperită cu vestigii, iar regiunea care se extinde până către Marea Moartă poartă numele Deșertul Tekoa, unde s-au descoperit vechi construcții și, mai ales, Noua Lavră fondată la începutul veacului al 6-lea de către Cuviosul Sava cel Sfințit.

Regiunea a avut numeroase mănăstiri, însă cele mai multe dintre ele au fost distruse, iar călugării fie au plecat în locuri mai liniștite, în Egipt sau în alte destinații, fie au devenit martiri.

O altă mănăstire este a Sfântului Eftimie cel Mare, aflată pe drumul ce coboară către Ierihon. Deși nu mai funcționează, mănăstirea a avut o istorie în care Duhul Sfânt rânduia cele de trebuință tuturor. Sfinții Eftimie și Teoctist, buni și adevărați prieteni, venind în Țara Sfântă, au locuit mai întâi în Lavra Faran, sub îndrumarea Sfântului Hariton. Într-o vale singuratică, au întemeiat o nouă mănăstire, unde se săvârșeau multe minuni, fapt pentru care Sfântul Eftimie s-a retras o vreme în Pustiul Ruva, nu departe de Marea Moartă. El a izbăvit pe mulți din suferințe grele, a oferit hrană oamenilor săraci și călători, adormind în Domnul în anul 475, la vârsta de 97 de ani. Biserica îl pomenește la 20 ianuarie.

Printre cei care au istorisit viața Cuviosului Eftimie a fost Chiril al Skitopolisului, care a trăit în ascultare față de marele cuvios și care ne-a transmis informația că în biserica mănăstirii lui se afla o bucată din Lemnul Sfintei Cruci. Această cetate a duhului se află într-un loc în care nu au acces pelerinii, dar arheologii au descoperit în spațiul ei o mare biserică, înconjurată de zid, o curte pavată, multe chilii, trapeza și patru cisterne mari în care se colecta apa, ce arată gradul înalt de organizare și dezvoltare.

La 15 kilometri depărtare de Ierihon se găsesc ruinele Mănăstirii Sfântului Chiriac, care a trăit în perioada 448-557. Călătorii care merg din Ierihon către Galileea pot vedea, pe partea dreaptă a drumului, ruinele vechii lavre.

Ioan Moshu ne vorbește, în Limonariu, despre Sfântul Chiriac sihastrul. Frumusețea vieții lui ne îndeamnă la așezarea nădejdii noastre în Dumnezeu, așa cum a făcut-o și fericitul ascet. Acesta avea ca paznic al grădinii și al vieții sale un leu, demonstrând că, uneori, animalele sălbatice pot fi cei mai buni prieteni ai oamenilor cu adevărat dedicați vieții contemplative.

Multe dintre coloanele și părțile vechii construcții au fost luate de către cuceritori și folosite la diferite zidiri care au fost realizate în perioada arabă prin localitățile din apropiere.

Despre avva Chiriac se spune că era cel mai râvnitor dintre toți pustnicii. Chiril de Skitopolis afirmă că era cu sufletul luminat și provenea din Corint, tatăl lui, Ioan, fiind preot al Bisericii Sobornicești, iar mama sa se numea Eudoxia. După mamă era văr cu Episcopul Corintului. Încă de mic a fost îndemnat să citească dumnezeieștile Scripturi, învățând cum Dumnezeu S-a arătat oamenilor și încercând să fie asemenea celor care au fost bineplăcuți Lui, iconomisind totul pentru mântuirea nea­mului omenesc.

Chiriac s-a hotărât să plece în Sfânta Cetate la 18 ani, în al optulea an de slujire la Ierusalim al lui Anastasie și în al nouălea an al domniei împăratului Leon cel Mare.

Auzind despre minunatul Eftimie, l-a căutat și a stat în lavra acestuia, unde se mai aflau și alți monahi care veniseră din Corint. A fost trimis la Iordan, la Cuviosul Gherasim, întrucât, ne spune autorul vieții sale, Marele Eftimie se păzea să aducă tineri în mănăstirea sa.

Primindu-l la Iordan, l-a pus să împlinească ascultările de început: să aducă apă, să pregătească bucate, noaptea fiind îndemnat să o petreacă în rugăciune și priveghere.

Ținea rânduiala pustnicilor, mânca la două-trei zile pâine și apă, iar Cuviosul Gherasim se minuna de viețuirea lui. Văzând că, prin asceză, un înger creștea din picioarele lui, Cuviosul Gherasim l-a luat în adâncul Pus­tiei de la Ruva, unde adeseori sihaștrii se liniș­teau, rugându-se și petrecând în contem­plație.

Când s-au împlinit nouă ani de la venirea lui Chiriac în Palestina, Cuviosul Gherasim s-a săvârșit din viață, la 5 martie 475.

Atunci, Chiriac a venit în lavra marelui Eftimie, egumen fiind Cuviosul Ilie.

Întâlnind felurite dezbinări, Chiriac a locuit apoi în Lavra Suca, slujind, cum făcuse și altădată, la bucătărie, bolniță și arhondaric, fiind bucuros să-i poată ajuta pe toți monahii. După ce a fost hirotonit diacon, slujea la Altar, iar după mulți ani a fost hirotonit ieromonah. Amintindu-și acei ani, Cuviosul spunea: În timpul celor 31 de ani în care am fost cămăraș și canonarh, nu m-a văzut soarele nici mâncând, nici mâniindu-mă. Nu am bătut niciodată în toaca lavrei până nu am zis tot Psalmul 118...  (Va urma)