Mandorla, norul luminos al slavei dumnezeieşti

În artă există simboluri consacrate care însoţesc constant reprezentarea divinităţii sau a anumitor persoane înzestrate cu calităţi cereşti. Nimbul - cercul sau discul dimprejurul capului - şi aureola (mandorla) - conturul elipsoidal sau circular care înconjoară o persoană în întregime - sunt simbolurile încetăţenite nu doar în arta creştină, ci şi în cea păgână, de la care creştinii au moştenit elemente ale vocabularului artistic şi teologic. Aureola (mandorla) este nimbul care învăluie tot corpul, iar nimbul poate fi numit aureola capului.

Dacă despre nimb cercetătorii sunt de acord că îşi are originile în reprezentările luminoase ale zeităţilor din arta greco-romană antică, despre mandorlă s-a crezut multă vreme că este o invenţie a artei creştine, înfăţişând scenele teofanice din Vechiul sau Noul Testament. Zeii luminoşi Studii dedicate civilizaţiei mesopotamiene scot la iveală prezenţa acestui simbol la zeităţile vechilor locuitori din valea celor două fluvii. G. Furlani a arătat că mandorla, în cele mai vechi reprezentări, se regăseşte sub formă de raze la unele divinităţi mesopotamiene, precum Iştar şi Marduk. „Noţiunea de splendoare, de lumină radiantă din corpul zeului este foarte veche în Mesopotamia şi este binecunoscută sumerienilor. În perioada neoasiriană şi neobabiloniană, splendoarea pare a fi reprezentată prin aureola stelară, având formă de cerc cu stele, care porneşte de la gâtul zeităţii şi ajunge la şolduri sau mai jos. Această aureolă a apărut din motive mai ales de ordin astral în raport cu steaua Venus (Iştar), dar a fost utilizată şi pentru reprezentarea altor figuri divine importante. De la civilizaţia mesopotamiană, aureola s-a transmis în tot vechiul Orient Apropiat şi în Iran, şi apoi în lumea elenă şi romană şi, prin aceasta, în arta paleocreştină“ (G. Furlani). Despre zei, se spune în Eneida II, 616; X, 634 că un nor („nimbus“) luminos le înconjoară capul sau întreg corpul atunci când se arată pământenilor. Forma extinsă de nimb (mandorla) se poate vedea în diverse reprezentări ale zeilor din antichitatea greco-romană, ca o sferă luminoasă sau simplu contur (fără raze) care cuprinde mai mult sau mai puţin întregul lor corp. În buddhism, mandorla este semnul iluminării supranaturale de care se bucură Buddha în diversele sale înfăţişări. În arta Kuşan, apare ca un disc simplu sau ornat în spatele Iluminatului care stă în poziţia lotusului. În arta chineză, mandorla se alungeşte căpătând forma unei flăcări sau potcoave. Dintre numeroasele exponate de artă orientală buddhistă găzduite de Muzeul Guimet din Paris, sculptura în bronz care îi înfăţişează pe Buddha Sakyamuni şi Buddha Prabhutaratna impresionează mai ales prin profunzimea mesajului: cei doi comunică dincolo de cuvinte, printr-un metalimbaj al luminii, prin aureolele care abia se ating. Mandorla în arta creştină În creştinism se descoperă „Lumina cea adevărată“ pentru că Iisus Hristos este „Lumina lumii“ (Ioan 8, 12). Ca manifestare a slavei celeste, mandorla e asociată imaginilor teofanice, definind puterea şi slava aduse în cel mai înalt grad posibil. De aceea, va fi un atribut prin excelenţă acordat Persoanelor dumnezeieşti şi doar ca excepţie fiinţelor umane îndumnezeite. Spre deosebire de arta păgână, unde mandorla precedă nimbul, cele dintâi reprezentări ale mandorlei în arta creştină apar când deja nimbul se constituise într-un limbaj comun. Ele se pot vedea în mozaicurile de la „Santa Maria Maggiore“ din Roma, din secolul al V-lea, în câteva scene vechi-testamentare. Una îl arată pe Avraam primind pe cei trei îngeri. Îngerul din mijloc are o mandorlă transparentă, cu raze oblice în interior, în plus faţă de nimburile pe care le poartă toţi trei. Deşi relatarea biblică nu face vreo referire la lumina îngerilor, probabil aceasta este o formă de a particulariza îngerul căruia Avraam i se adresează prin „Doamne“, căci se vedea în el (ca şi în ceilalţi doi) prezenţa divină. Această formă a aureolei se potriveşte foarte mult cu ceea ce spunea gramaticianul Servius (secolele IV-V), comentând cuvântul „nimbus“ (nor) din Eneida X, 634: „nimbul (norul) este… strălucirea care înconjoară corpurile divine“. O altă scenă din aceeaşi bazilică înfăţişează revolta evreilor împotriva lui Moise, în stânga fiind cei ce aruncau cu pietre, în dreapta putând fi văzut tabernaculul, iar în centrul imaginii Moise cu doi companioni înconjuraţi de aceeaşi mandorlă transparentă, care îi cuprinde în întregime pe cei trei. Deasupra mandorlei se vede mâna simbolică a lui Dumnezeu ieşind din nori. Ea ilustrează textul: „Atunci toată obştea a zis: «Să-i ucidem cu pietre!» Dar iată slava Domnului s-a arătat în nor tuturor fiilor lui Israel la cortul adunării“ (Numeri 14, 10). Deşi definiţia lui Servius nu se mai aplică aici, în această imagine se face explicit legătura între slava Domnului şi norul supranatural al teofaniilor biblice, care are în acest caz mai mult sensul de protecţie divină. Faptul că această mandorlă semnifică protecţie şi nu emanaţie luminoasă dintr-o persoană sacră se vede şi din faptul că Moise - şi cu atât mai puţin tovarăşii lui - nu are nimb în jurul capului, cum aveau cei trei îngeri primiţi de Avraam. Aproximativ în aceeaşi perioadă apar reprezentări ale mandorlei şi în alte locuri: Thessalonic (mozaicul absidal din Biserica „Hosios David“, sec. V-VI), Egipt, Palestina, Capadocia. Ele indică deja stabilirea unei relaţii obligatorii cu Iisus Hristos, prin care s-a manifestat revelaţia divină deplină şi apar în imaginile marilor evenimente hristologice ca un complement vizual artistic al sărbătorilor creştine care se instituie: Schimbarea la Faţă, Pogorârea la iad sau Înălţarea. Mai târziu, se va găsi şi în alte compoziţii: Parusia Domnului sau Adormirea Maicii Domnului. O temă care a apărut destul de timpuriu în iconografia creştină şi în care este simbolizată lumina dumnezeiască prin mandorlă este Majestas Domini. În cadrul artelor plastice, expresia denumeşte un motiv care apare frecvent în Evul Mediu timpuriu şi târziu, şi anume, pe Domnul stând pe tronul slavei, înconjurat de cele patru fiinţe alegorice (omul, leul, viţelul şi vulturul) menţionate în Isaia 6, 1-4, Iezechiel 1, 4-28 şi Apocalipsă 4, 2-9. Cele mai vechi astfel de imagini se pot vedea în bisericile „San Paolo fuori le Mura“ (Roma, secolul al V-lea), „Hosios David“ (Thessalonic, secolul V-VI), Mănăstirea „Sfântul Apollo“ din Bawit (secolul V-VI), Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“ din Sinai (sec. VI). Mandorla apare nu numai în jurul lui Iisus Hristos, ci poate fi văzută şi la Dumnezeu-Tatăl - reprezentat prin Cel Vechi de zile, ori simbolizat prin mâna care binecuvintează - sau la Duhul Sfânt, sub forma porumbelului. Mandorla, ca atribut al slavei dumnezeieşti, se extinde şi în iconografia Maicii Domnului, nu numai în compoziţii, ci şi ca scenă aparte, înfăţişând-o pe Fecioara pe tron cu Pruncul în braţe. În perioada de început a creştinătăţii, iconografii ştiau bine că mandorla este un semn foarte precis al descoperirii dumnezeieşti şi îl rezervau doar divinităţii. Încă din secolele V-VI, Fecioara era înfăţişată pe tron şi înconjurată de îngeri, dar fără mandorlă. Ulterior, aureola apare atribuită şi Fecioarei, nu dintr-o venerare prost înţeleasă, ci doar pentru că ea este Theotokos şi stă în mare apropiere cu divinitatea Fiului său. Forme şi culori ale mandorlei Aureola sau mandorla ia diverse forme: elipsă verticală, cerc, romb, stea cu şase colţuri. Diversitatea formelor pe care mandorla le ia este foarte mare şi greu de catalogat. Cele mai răspândite tipuri rămân cercul şi elipsa (sau cercurile şi elipsele concentrice), combinate uneori cu romburile suprapuse. Lor li se adaugă razele - divergente, convergente sau simple linii - care indică o lumină ce iradiază din prezenţa divină. Forma rotundă este folosită atât pentru poziţia în picioare, cât şi pentru cea şezând. Mandorla circulară nu trebuie confundată cu clipeus-ul foarte răspândit în iconografia creştină, dar care este doar un simplu cadru pentru un portret. În general, clipeus-ul conţine numai chipul sau bustul persoanei, pe când mandorla, corpul în întregime. Coloritul aureolei este la fel de variabil, cel mai frecvent apare culoarea bleu, o moştenire a artei păgâne greco-romane, culoare care trimite la simbolismul cerului. Există o deschidere succesivă a culorii de la centru către periferia mandorlei, prin care se creează acelaşi efect de venire a luminii către privitor. Bizantinii reprezentau adesea mandorla în culorile curcubeului, care era o manifestare de lumină în sine - lumină descompusă în culoare - şi simbol al slavei. Semnificaţiile mandorlei Mandorla, ca simbol, artistic a pătruns în arta creştină prin ilustraţiile subiectelor vechi-testamentare ca o adaptare grecizată în artă a termenului teofanic ebraic kabod yahveh, al cărui înţeles fundamental este „slava Domnului“ sub forma norului. Încă dintru începuturi, mandorla a reprezentat norul de lumină care înconjura o apariţie divină sau care emana de la figura astfel exaltată. Forma mandorlei de romburi suprapuse ar putea fi vederea unui cort privit de jos în sus. Este vorba de cerul simbolizat printr-un cort în mijlocul căruia se descoperă privitorului pământean realităţi dumnezeieşti prin intermediului Fiului lui Dumnezeu transfigurat. Când formele se combină, se multiplică şi „corturile“, adică cerurile transcendenţei divine. Mandorla „denotă o revelaţie vizuală a Domnului şi, prin aceasta, ceva suficient de concret pentru a fi văzut de ochii omeneşti“ (Liz James) şi care are menirea să se răspândească şi împărtăşească martorilor prin razele luminoase care emană din ea. Nimbul înfăţişează mai mult starea de sfinţenie, apartenenţa la energiile sfinţitoare dumnezeieşti. În schimb, mandorla reprezintă un eveniment teofanic, o revelaţie plenară a realităţii dumnezeieşti ultime, pe care arta creştină o pune în legătură cu anumite momente hristologice importante. Nimbul îi diferenţiază pe sfinţi de restul oamenilor, mandorla Îl distinge pe Dumnezeu de restul sfinţilor.