Manualul de filosofie al cărturarului Barbu Hoban

Cel de-al doilea manuscris aparţinând cărturarului Barbu Hoban din arhiva muzeului Bisericii din Şcheii Braşovului este manualul de filosofie. Identificarea copistului a fost posibilă în baza unei însemnări marginale chirilice, „Scris-am eu Barbu d(ascăl)”, însemnare, care se completează pe alte file cu date despre alţi membri ai familiei sale: Stanciul Hoban (bunic), Vasile Hoban I (tatăl) ş.a. Cele 315 file ale manuscrisului, format 20x16 cm, cuprinde trei părţi distincte, care au fost legate prin copertare, la sfârşitul veacului al XVI-lea şi începutul celui următor.

Prima parte, lipsită de foaie de titlu, constă din 177 pagini, scrise în limbile greacă şi slavă de Barbu Hoban şi prezintă mai întâi noţiuni de etică creştină, redate florilegic cu comentarii în contrapagină. Astfel, primul florilegiu aşază în antiteză prietenia cu invidia, care cunosc ca trepte „ingratitudinea, discordia, duşmănia, pedeapsa, batjocura, bucuria faţă de răul altuia, ura, ranchiunul şi asasinatul”, iar în contrapagină, explicaţia „Invidia este primul mare păcat şi din acesta se nasc zece crengi...” Pentru a depăşi invidia, singura soluţie e „să nu faci răutăţi, să nu ceri lucruri care nu-ţi aparţin, să nu repezi pe cineva şi să nu te gândeşti niciodată rău, să nu iubeşti niciodată nedreptatea, dar numai să vă bucuraţi de adevăr, totdeauna să fii acoperit, totdeauna să ai răbdare”.

În aceeaşi manieră sunt redate alte vicii umane: trufia cu mânia, avariţia opusă compasiunii, imo­ra­litatea alături de lăcomie, urmate de cele şapte calităţi ale sufletului: înţelepciunea, cunoaşterea, respectul, voia, omenia ş.a., de cele patru virtuţi ale sufletului: dreptatea, bărbăţia, chibzuinţa, neprihănirea, alături de cele patru virtuţi ale trupului: robusteţea, perfecţiunea, bunătatea şi sănătatea, cu comentarii asupra ultimelor virtuţi, extrase, probabil, din „învăţăturile duhovniceşti ale lui Petru Damaschin”, cu care continuă de fapt partea întâi a manuscrisului. Din opera acestui sfânt monah isihast, care a trăit în veacul al VIII-lea, ni se prezintă (în limba slavă, de data aceasta) „cuvinte folositoare sufletului”, în care se vorbeşte despre „linişte, privegherea cu măsură, citirea cuvintelor şi virtuţilor părinţilor şi întrebarea celor experimentaţi”.

Urmează pagini din Simion Metafrastul (demnitar la curtea împăraţilor din Constantinopol), un vestit haghiograf din a doua jumătate a secolului al X-lea. Remarcăm aici „Comentarii la cele 50 de cuvinte ale lui Macarie Egipteanul”, folosite şi de Neagoe Basarab în învăţăturile sale. Aceste cuvinte tratează problema virtuţilor, cu indicaţii isihaste din Filimon şi Simion Noul Teolog: „Cum trebuie să te hrăneşti” (f. 36); „Cum trebuie să stai în tăcere...; Cum trebuie să ţii minte...; Cum să te rogi”. Începând cu fila 48 se reiau fragmente din opera lui Petru Damaschin în privinţa celor patru virtuţi ale sufletului (chibzuinţă, neprihănirea, bărbăţia şi dreptatea). După alte fragmente din Simion Noul Teolog şi Grigorie de Nissa, tot în limba slavă, manuscrisul reproduce mai multe texte din înţelepciunea patristică, în scopul întrebuinţării lor în şcoală, pentru formarea viitorilor dascăli şi preoţi.

Meditaţie din antici şi Sfinţi Părinţi

Aspectul didactic al manuscrisului este şi mai evident în următorul capitol (tot în limbă slavă), care cuprinde fragmente de meditaţie filosofică, extrase din circa 40 de filosofi ai antichităţii latine şi greceşti, dar şi din Sfinţii Părinţi (Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Grigorie de Nissa etc.), textul fiind selectat nu după autor, ci în funcţie de virtuţile creştine umane. Întâlnim pagini de adâncă meditaţie preluate din opera istoricului grec Plutarh, în special din lecţiile lui publice de filosofie şi literatură latină, predate la Roma, pe ideea unei morale creştine sănătoase (ex. „Demostene, fiind întrebat ce are omul asemenea lui Dumnezeu, el a răspuns: calitatea de a face bine şi a spune adevărul”). Din opera filosofului Democrit se redau, în special, texte legate de prietenie şi îngâmfare (ex. „Precum taie sabia, tot aşa minciuna desparte prietenii; Mai bine să jinduieşti decât să trăieşti ca un om de temut, căci cel de care se tem toţi, se teme de toţi”). Idei similare sunt preluate din opera lui Aristotel, în special din cartea sa „Politica” (ex. „Cel ce este de temut pentru mulţi, de mulţi se teme; Se spune că este mai rău pentru un conducător teama că nu va putea conduce”). Socrate, cu „arta sa de a gândi”, este prezent în manuscrisul şcheian prin sfaturi ca: „Pe bărbatul şoptitor şi clevetitor nu-l apropia; Cerul este bucuros să creeze prietenie, dacă şi această taină îi este deschisă, altfel de la tine este apusă şi dusă”. În aceeaşi manieră sunt redate citate din Pitagora, Socrate, Demostene, stoicii Zenon şi Epictet ş.a.

Capitol aparte face extrasul din operele lui Euripide, din care, pentru ineditul şi frumuseţea lor, reproducem câteva cugetări: „În oglinzi, ­chipul, iar în cuvinte, mintea se cunoaşte, căci cuvântul poate fi întunecat ca soarele de nori, ca gândul de chinuri; Când avem cina asigurată, bucătarii pot fi lichidaţi; Omului bun să-i răspunzi cu duşmănie, iar celui viclean cu prietenie”.

Un capitol aparte formează şi corespondenţa Patriarhului bulgar din veacul al XIV-lea, Eftimie de Târnovo, cu Patriarhul rus din aceeaşi perioadă, Chiprian, şi călugărul Nicodim, întemeietorul Tismanei şi Vodiţei. Astfel, avem posibilitatea să cunoaştem o parte inedită din opera unuia din primii cărturari, Sfântul Nicodim de la Tismana. Alături de corespondenţa Sfântului Nicodim de la Tismana cu Patriarhul bulgarilor Eftimie de Târnovo, cunoscută în literatura de specialitate (Vasile Oltean, „Mărturii inedite despre cuviosul Nicodim de Tismana și ucenicul său Pavel într-un manuscris din secolul al XVI-XVII, aflat în Șcheii Brașovului”, în „Mitropolia Olteniei”, an XXV (1983), nr. 7-8, pp. 111-115), găsim o „Scrisoare către preacuviosul părintele nostru Nicodim, care trăieşte (momentan) în Italia, trimisă de Pavel, ucenicul său, care a rămas în Mavrovlahia”. Scrisoarea dovedeşte, pe de o parte, o misiune pe care Nicodim o are în Italia, într-o perioadă de adânci frământări, şi, pe de altă parte, prezenţa unui monah necunoscut până acum în Mavrovlahia (Moldova).

Se ştie că Sfântul Nicodim, bucurându-se de un deosebit prestigiu în epocă, întreprinsese o importantă misiune la Constantinopol pentru a-i împăca pe sârbi cu centrul ecumenic bizantin şi, în aceste condiţii, rezistenţa ortodoxă în Balcani devine mai puternică în faţa presiunilor de catolicizare duse de regatul feudal maghiar. Desigur că şi în Italia, Nicodim, chiar dacă în scrisoare nu mărturiseşte acest lucru, urmăreşte să intervină în favoarea românilor ortodocşi şi, de fapt, a ortodoxismului în general, fiind şi purtătorul de cuvânt al celorlalţi doi ierarhi, Chiprian al ruşilor şi Eftimie al bulgarilor.

Partea a doua a manuscrisului provine dintr-un alt manuscris, copiat la începutul veacului al XVI-lea, de către ieromonahul Teoctist, de la Mănăstirea Putna, viitorul Mitropolit al Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Textul este ataşat în momentul legării cărţii de către Barbu Hoban. „Eu Teoctist eromonah - se menţionează în epilogul acestei părţi, tot în limba slavă - am făcut această Scară cu explicaţie şi dacă o voi da eu undeva, sau înainte de moarte sau după moartea mea, să fie pomenire mie şi spre mântuirea fraţilor şi spre folos, ori la mănăstire, ori la sihăstrie, să fie tocmeala mea întocmai şi să nu îndrăznească nimeni să o ia de acolo, unde se află dată mie, iară cine va voi să o ia, acela să fie pedepsit de D-zeu şi de toţi sfinţii şi de mine şi să nu-i dezlege păcatele, Amin” (ms. 43, f. 307). Găsim într-adevăr pagini din „Scara” lui Ioan Scolasticul, vorbind „Despre ascultare; Cuvânt despre pocăinţă; Cuvânt despre curăţenie; Învăţătura Sf. Efrem Sirul; Despre simplitate” ş.a., care includ învăţături din filosofii creştini.

Ultima parte a manuscrisului, constând doar din 5 pagini de text, copiate tot de Barbu Hoban, reproduc un comentariu omiletic asupra „Credeiului”. Scris în limba greacă cu alfabet chirilic, textul dovedeşte cunoaşterea din partea copistului a celor două limbi. În aceleaşi pagini finale, dar în limba slavă, se află versiunea apocrifă despre naşterea Maicii Domnului şi sfârşitul apocaliptic, versiune folosită de Damaschin Studitul şi preluată şi de Mitropolitul Varlaam, în Cazania din 1643. Pentru importantul material de înţelepciune şi rostul său în învăţământul medieval, manualul dascălului Barbu Hoban îl impune ca un cărturar de prestigiu în cadrul şcolii din Şchei. Prin asemenea cărţi, se urmărea educarea elevilor în lumina conceptelor de bine, cinste şi corectitudine ale învăţăturii creştine.