Mărturisirea mucenicească a Sfântului Lup

Sfântul Mucenic Lup din Novae se numără printre sutele de mii de mărturisitori creştini ai primelor veacuri în ţinuturile sud-dunărene. Vrednic slujitor şi frate întru credinţă al Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, el a pătimit în vremea împăratului Diocleţian, încununându-se muceniceşte în ziua de 23 august 304 prin decapitare.

Sfinţii mucenici din ţinuturile sud-dunărene, din părţile Dunării de Jos, se numără printre primii mărturisitori ai credinţei creştine, cinstiţi cu numele pe pământul ţării noastre. Strălucirea mărturisirii pe care au împlinit-o stă legată de felul în care împăraţii persecutori romani au încercat să înă­buşe şi să oprime valorile cele vii ale credinţei în taina Adevărului. Aceste amănunte au fost confirmate în scris în minunatele pagini hagiografice cuprinse în Sinaxare, Martirologii sau alte însemnări biografice.

Mărturii hagiografice

Mitropolitul Nestor Vornicescu a ştiut foarte bine să pună în lumină valoarea şi importanţa documentelor hagiografice pentru folosul permanent al teologiei ortodoxe. În legătură cu pătimirile primilor martiri creştini, daco-romani şi străromâni, Mitropolitul Nestor arată că „vechile Martirologii răsăritene s-au păstrat până astăzi abreviate în Martirologiile occidentale. De exemplu, Breviarum Syriacum, cel mai vechi Martirologiu răsăritean, scris de un arian între anii 370 şi 380, s-a păstrat într-o prescurtare încadrată în Martirologiu roman; Martirologiu hieronymian, atribuit lui Eusebius Hieronymus, reprezintă, de fapt, o compilaţie apuseană din secolul al VII-lea, care stă la baza Martirologiului roman (catolic) din zilele noastre. La baza Calendarului ortodox de astăzi stă lucrarea de dată relativ recentă: Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane, o listă de sfinţi alcătuită în secolul al VIII-lea (Minologiu-evangheliar)” (Nestor Vornicescu, Pătimirea sfinţilor Epic­tet şi Astion, Craiova, 1990, pp. 5-6).

La rândul său, părintele profesor Mircea Păcurariu aduce mai aproape de noi aceste însemnări hagiografice, amintind legătura lor cu ţinuturile sud şi nord-dunărene. „Trebuie să ştim că daco- romanii trăiau atât în dreapta, cât şi în stânga Dunării, deci pe un teritoriu foarte întins, pe care s-au şi format poporul român şi limba română. De aceea, vom pomeni mai multe nume de martiri daco- romani, chiar dacă ei n-au pătimit pe teritoriul actual al ţării noastre, ci la sud de Dunăre, în Serbia şi Bulgaria de astăzi. Numele unor martiri le cunoaştem din actele martirice, care erau scurte lucrări ce povesteau pătimirea lor, sau din aşa-numitele Martirologii, adică un fel de calendare, în care erau trecute zilele de sărbătoare închinate martirilor” (Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 1994, p. 26).

Viaţa Sfântului Mucenic Lup în sinaxare

Între sfinţii daco-romani, despre a căror viaţă mucenicească grăiesc documentele hagiografice şi sinaxarele Bisericii Primare, se numără şi Sfântul Mucenic Lup. Se ştie că era originar din cetatea Novae, situată la sud de Dunăre, pe ţinutul Bulgariei de astăzi (odinioară antica Moesia Inferior). Se găsea pe cea mai de jos treaptă a societăţii romane, fiind socotit în rândul sclavilor. Cu toate acestea, documentele îl menţionează alături de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, guvernatorul Tesalonicului, slujindu-l cu credinţă şi împărtăşind dimpreună şi în ascuns dragostea pentru Biserica lui Hristos. Din viaţa Sfântului Dimitrie reiese că, după ce acesta a primit cununa muceniciei, tăindu-i-se capul de către împăratul Maxenţiu, Sfântul Lup „a înmuiat veşmântul său şi un inel în sângele marelui mucenic şi mergea cu ele prin cetate, mărturisind credinţa şi săvârşind multe minuni, tămăduindu-i pe oameni de boli şi neputinţe”. Totodată, din porunca Sfântului Dumitrie, Sfântul Lup, moştenind toate averile stăpânului său, le-a vândut şi a împărţit banii săracilor.

Paginile de sinaxar lămuresc în chip minunat puternica sa credinţă în Hristos prin care „a sfărmat pe zeii cei fără de suflet ai păgânilor, iar pe alţii i-a scufundat în mare”. Pentru acest lucru, necredincioşii au căutat fără odihnă să-l piardă, dar de fiecare dată propria lor răutate li se întorcea împotrivă, căci „voind ei să-l prindă, îi oprea pe ei puterea lui Dumnezeu şi nu-i lăsa să se apropie de dânsul. Deci, stând de departe, au întins arcurile şi au început a trage asupra lui săgeţi; dar, în loc să-l rănească pe mucenic, se răneau cu săgeţile unii pe alţii. Iar sfântul stătea în mijlocul lor ca un semn de ţintă spre săgetare, dar nu-l nimereau, nici nu-l răneau. Iar de vreme ce mucenicul lui Hristos încă nu era botezat, şi dorea ca să nu moară în mâinile chinuitorilor fără Sfântul Botez, de aceea s-a rugat la Dumnezeu şi îndată din cer s-a revărsat apă peste dânsul. Astfel a luat de sus scăldătoarea cea dumnezeiască, toţi elinii privind la aceea şi mirându-se” (Vieţile sfinţilor, luna august, pp. 170-171). După multe încercări nereuşite de a-l ucide, sfântul s-a dat singur în mâinile păgânilor, primind cununa muceniciei prin tăierea capului.

După martiriu, creştinii din cetatea Novae au adăpostit la loc de cinste moaştele Sfântului Mucenic Lup, cinstindu-le cu mare evlavie. Sărbătoarea sa îi aduna laolaltă pe săraci şi pe bogaţi, amintin­du-le tuturor de jertfa sa mucenicească, săvârşind minuni şi dând tămăduiri tuturor celor ce îl chemau în rugăciune. Spre finele veacului al 4-lea, în cetatea Novae a poposit prinţul bizantin Petru, fratele împăratului Mauriciu, care şi-a plecat genunchii la sărbătoarea Sfântului Lup, în ziua de 23 august.