Micul catehism: De când se rosteşte Simbolul de credinţă la fiecare Sfântă Liturghie

Precizând sensul ortodox al învăţăturii despre Sfânta Treime, despre Întruparea Domnului Iisus Hristos, despre Jertfa Sa mântuitoare, despre dumnezeirea, consubstanţialitatea şi egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, care purcede numai de la Tatăl (Ioan 15, 26), despre Sfânta Biserică, conţinând articolele care se găseau până atunci în mărturisirile de credinţă de la Botez, în primele trei secole, Simbolul constantinopolitan a înlocuit, începând cu anul 567, la primirea Tainei Botezului, la Sfânta Liturghie şi la celelalte ceremonii ale cultului, toate simbolurile locale, devenind Simbolul de credinţă al Bisericii Universale, una şi nedespărţită.

 

Recitarea regulată a Simbolului niceean a fost introdusă la Sfânta Liturghie, mai întâi la Antiohia, de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo după anul 471, în timpul împăratului bizantin Leon I (457-474), socotită de monofiziţi ca o măsură împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451, fără ca prin această introducere să poată fi servită cauza lor.

 

 

Patriarhul ecumenic Timotei al Constantinopolului (512-518) a poruncit ca la fiecare slujbă să se rostească Simbolul de credinţă de la Niceea, care mai înainte se rostea numai o dată pe an, în Vinerea Patimilor, când catehumenii îl recitau înainte de primirea Botezului.

 

 

Mai târziu, în anul 567, Simbolul niceean a fost înlocuit cu Simbolul constantinopolitan, printr-un act al împăratului bizantin Iustin II (565-578), care se rosteşte până astăzi la Sfânta Liturghie şi la toate celelalte servicii religioase în toate Bisericile Ortodoxe surori.

 

 

În Biserica Apusului, Sfântul Leandru, după experienţa pe care a avut-o personal în Bizanţ, a introdus în Sinodul de la Toledo din anul 589 Simbolul niceo-constantinopolitan în ritul mozarabic, iar recitarea lui la Messa catolică s-a introdus apoi în tot Occidentul. Particularitatea acestui sinod o constituie introducerea adaosului Filioque. Introducerea acestei formule nu avea o motivaţie teologică, ci una practică: era un mijloc de a aduce pe vizigoţii arieni la catolicitate, în Spania. Este important de precizat că Filioque s-a impus în sinoade prezidate de suverani, sau la cererea lor: Sinodul de la Toledo (589), convocat şi prezidat de regele Recared, Sinodul de la Gentilly (767), convocat şi prezidat de Pipin cel Scurt, Sinodul de la Aachen (809), convocat şi prezidat de Carol cel Mare, care cerea stăruitor papei Leon III aprobarea şi introducerea formulei în Simbol, Simbolul de la Worms (868), convocat şi prezidat de regele Ludovic. Când papa Benedict VIII (1012-1024) a acceptat introducerea lui Filioque în textul Simbolului, a făcut-o la cererea împăratului german Henric II, cu prilejul încoronării lui la Roma.

 

 

Armenii rostesc Simbolul niceo-constantinopolitan de la începutul secolului al VII-lea, iar cu oarecare intermitenţă, chiar din jumătatea secolului al VI-lea.

 

 

Nestorianul Narsai de Nisibi cuprinde în Liturghia sa, din secolul al VI-lea, Simbolul niceo-constantinopolitan.

 

 

În schimb, iacobiţii, adversari ai hotărârilor Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451, au păstrat Simbolul de la Niceea şi nu l-au înlocuit cu Simbolul constantinopolitan. Acelaşi lucru l-au făcut şi copţii din Egipt.