Mihai Eminescu: spiritualitate și religiozitate

Filosofii culturii și criticii literari (N. Frye, „Marele Cod”, W. Blake, Mircea Eliade, Eugen Simion) sunt de acord că „Vechiul şi Noul Testament formează Marele Cod al artei”, acela care oferă cu generozitate mituri, metafore, tipologii, o retorică, parabole, conferindu-le semnificaţii noi, reinterpretându-le, considerându-le arhetipuri. Prezenţa acestor mituri, metafore etc. nu determină religiozitatea unui creator. Cum se reflectă sacrul, religiozitatea în conștiința lui Mihai Eminescu? Este el un ateu, un mistic profan sau un spirit religios, definit drept credinţă în ordinea divină şi sugestie a solidarităţii cu lucrurile umile?

Ar fi, din acest punct de vedere, spune Eugen Simion, două categorii de poeţi: adevăraţii mistici, aceia care „caută sistematic temele religioase şi construiesc mici parabole cu înţeles mistic”, şi alţii, misticii profani, care „fără a folosi în mod voit motive religioase, ating printr-o metafizică profundă şi originală starea de religiozitate în poem”. Misticii raportează totul la existenţa divină, aşteaptă totul de la Dumnezeu. Acceptând pe Dumnezeu ca făcând parte din existenţa şi fiinţa lor, ei aşteaptă dezlegarea tuturor îndoielilor, a nedumeririlor, a erorilor omeneşti trăind intens şi adevărat starea extatică de sfinţenie.

În sens platonician, ca stare pură, poezia, poezia pură, se identifică, pentru misticul profan, fervorii rugăciunii, desemnată ca starea pură în care omul se află în legătură expresă cu Dumnezeu.

Fără a fi un mistic, în sensul celor afirmate mai sus, Eminescu e un poet atins de starea de religiozitate, un poet care nu caută neapărat temele religioase, dar ajunge, cum subliniază şi Eugen Simion, „de la un prag de reflecţie lirică şi de expresivitate la o metafizică de tip liric în care miticul şi religiosul se împletesc şi se confundă”. El a supus reinterpretării nu numai miturile biblice, dar şi pe cele greceşti, romane sau nordice (germane sau scandinave), preocupat de a descifra destinul umanităţii prin recurgerea la tipare originare, la prototipuri capabile să le explice. Eminescu era convins de adevărul identităţii, al unităţii totului, de ideea armoniei universale: „Unul e în tot, tot astfel precum toate sunt într-una”. Omul păstrează în el o fărâmă de divin, scânteia originară. Sensul vieţii poate fi şi acesta - aflarea lui Dumnezeu ascuns în profunzimile fiinţei. Gândul poetic descifrează modul în care totul se leagă, dând coeziune şi coerenţă unor idei care-i vin din surse diferite.

Cel mai adesea, datorită formării/informării în şcoală, Eminescu e receptat ca un ateist. Versurile din Împărat şi proletar  - „Religia - o frază de dânşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,/ Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,/ După ce-amar muncirăţi viaţa toată/ Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?”, foarte cunoscute, sunt singurele informaţii despre religiozitatea poetului. A reţine din Împărat şi proletar doar această cuvântare a proletarului comunard e nu numai o eroare, ci şi o limitare a universului său liric şi ideatic şi chiar o neînţelegere, o confuzie între vocea creatorului și cea a creaturii sale. Proletarul e un revoltat romantic, care face, conjunctural, critica prezentului în numele unui ideal, stăpânit de o melancolie a istoriei.

Eminescu nu e un poet religios în sensul cultivării unor teme și motive creştine, deşi aces­tea nu lipsesc (Învierea, Nașterea Domnului, Maica Domnului, de ex.), dar un poet cu un spirit religios, un poet preocupat de marile întrebări existenţiale, de viaţă şi de moarte, de locul omului în univers în raport cu lumea şi cu Dumnezeu.

Colinde, colinde, postumă din 1878, formulează, în ritmul poeziei populare, poemul Naşterii Domnului şi bucuria pe care o sugerează se transmite întregii firi: „Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/ Asemeni oglinzilor/ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele;/ Căci noaptea de azi-i/ Când scânteie stelele// Se bucur’ copiii,/ Copiii şi fetele;/ De dragul Mariei/ Îşi piaptănă pletele;/ De dragul Mariei/ Ş-a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului”.

Poemul postum Învierea (1878) e un poem-icoană tratând despre un motiv biblic creştin într-o atmosferă romantică, păstrând ideea triumfului vieţii asupra morţii. Ritualul de Paşte repetă evenimentul originar amintind mereu oamenilor că Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât L-a jertfit pe Însuşi Fiul Său pentru ca toţi care vor crede în El să primească în dar viaţa veşnică: „Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială/ Şi negrul întuneric se sperie de şoapte…/ Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte…/ Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.// Un clocot lung de glasuri vui de bucurie…/ Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor/ Cum din mormânt răsare Christos învingător,/ Iar inimile toate s-unesc în armonie:// Cântări şi laude nălţăm/ Noi, Ţie Unuia;/ Primindu-L cu psalme şi ramuri/ Plecaţi-vă neamuri,/ Cântând Aleluia!// Christos a înviat din morţi/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina ducând-o/ Celor din morminte!”

În Dumnezeu şi om (postumă din 1873) există nu numai antinomia dintre divin şi omenesc, dintre etern şi efemer, ci şi aceea care opune prezentul profan, excesiv raţional şi cârtitor, sceptic, trecutului primitiv, sacru, pentru care imaginea, icoana, era poarta fabuloasă spre o lume de taină şi credinţă: „Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană/ Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…/ Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător/ Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană(…)// Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,/ Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…/ De a veacului suflare a lui inimă e trează/ Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu.// Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie,/ Ieri ai fost credinţa simplă, însă sinceră, adâncă;/ Împărat fuşi Omenirei, crezu-n tine era stâncă…/ Azi pe pânză te aruncă ori în marmură te taie”. Ideea revine în Preot şi filosof (postumă din 1874), în aceiaşi termeni antitetici, punând problema cunoaşterii adevărului. Pentru Eminescu, adevărul e o obsesie, o condiţie a oricărui act creator („Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”), o condiţie a fiinţării înseși.

Ca fiinţă fragilă, ca-n definiţia lui Pascal, „Omul e o trestie gânditoare”, supusă trecerii, omul are îndoieli şi incertitudini. Pentru starea de slăbiciune există sacroterapia, ca-n această emoţionantă Rugăciune către Maica Domnului: „Crăiasă, alegându-te/ Îngenunchem, rugându-te:/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie;/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!// Noi ce din mila sfântului/ Umbră facem pământului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor;/Ascultă-a noastre plângeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară,/ O, maică prea curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!”

Romantic prin structură, univers de gânduri şi de gândiri, Eminescu are nostalgia absolutului, a perfecţiunii şi acest dor imens străbate din veşnica şi insaţiabila sa curiozitate intelectuală.

Dorul de absolut este dorul de Dumnezeu, dorul de plenitudine, de armonie, de frumuseţe, de pacea eternă. Căutarea lui Dumnezeu începe, după o sugestie din Sărmanul Dionis, în interior și de aici se poate risipi în creație și în lume.