Millet-ul, formă de convieţuire a creştinilor şi evreilor în lumea islamică (II)

După Primul Război Mondial, odată cu efectuarea schimburilor de populaţie dintre Grecia şi Turcia, se ajunge la identificarea grecilor ortodocşi din Anatolia, karamanlis. Aceştia vorbeau o limbă turcă amestecată cu greaca. Ei au fost "repatriaţi" în Europa ca eleni chiar dacă nu cunoşteau limba noului stat. În cele din urmă, caracterul religios s-a încercat a fi rezolvat prin apartenenţa naţională. Pentru fondatorul Turciei moderne, Kemal Attatürk, musulmanii anatolieni erau persoane de rasă turcă chiar dacă erau, în fapt, bosniaci, bulgari, albanezi sau kurzi. Important era că aveau o credinţă musulmană (vezi B. Lewis, Islam et laïcité. La naissance de la Turquie moderné, Paris, 1988, pp. 310-311; A Riccardi, op. cit., pp. 63-64).

În cele din urmă, guvernul turc începe să aibă suspiciuni cu privire la sistemul millet-urilor, considerându-l un instrument periculos al naţionalismului şi influenţei occidentale în imperiu. De acum înainte, politica otomană nu se mai identifică cu cea fanariotă. În consecinţă, părţi importante din jurisdicţia eclesiastică a Constantinopolului se detaşează, făcând loc Bisericilor autocefale. Ultima dintre regiunile autonome care şi-au dobândit statutul de Biserică autocefală a fost Albania, a cărei comunitate ortodoxă s-a proclamat ca atare în anul 1922, fiind recunoscută în 1937. Celălalt mare millet creştin, cel armean, va cunoaşte cu totul alte caracteristici. Biserica armeană se identifică cu poporul încă de la început, fără a manifesta însă vreo trăsătură iredentistă (cf. B. Kasbarian-Bricout, La société arménienne au XIXe siècle, Paris, 1981). Din 1923 există o Armenie sub control sovietic, eliberată de sub puterea musulmană. Aceasta nu era însă singura excepţie armeană de la lumea otomană, fiindcă mai existau circa douăzeci de colonii, din India în Balcani şi până în Anglia, în afară de comunitatea importantă din Persia (A. Riccardi, op. cit., pp. 71-72). Fără a încerca să intrăm în detalii privind complexa problemă a genocidului armenilor, care marchează sfârşitul prezenţei lor istorice în Imperiul Otoman, reamintim că evenimentul în sine reprezintă un fapt decisiv pentru toate populaţiile creştine ale imperiului şi cu precădere al Anatoliei. Doar Istanbulul se salvează în mare parte de la această experienţă macabră (ibidem, p. 73). Altfel s-au petrecut lucrurile cu millet-ul ebraic otoman; în 1918, când este solicitat de patriarhul ortodox şi catholicos-ul armean să acţioneze împotriva dominaţiei turceşti asupra oraşului, marele rabin al Istanbulului refuză să colaboreze cu ei (A. Galante, Historie de Juifs du Turquie, vol. II, Istanbul, 1940, pp. 48-49). Ulterior, millet-ul ebraic intră şi el în criză, mai ales după ce statutul de dhimmi a fost violat, iar evreii au fost expuşi ostilităţii manifestate de majoritatea islamică. Deşi în moduri şi grade diferite, Primul Război Mondial a reprezentat o traumă pentru toate comunităţile creştine, întrucât pactul ce le lega de imperiu dispăruse. Popoare întregi vedeau acum atâtea familii exterminate, iar stările de vecinătate de atâtea secole fuseseră complet bulversate. Mai rămăseseră doar Bisericile, dar acestea aveau o structură încă fragilă. De aceea s-a impus tot mai mult şi mai rapid conştiinţa că în lumea islamică nu poţi exista în afara unui stat creştin şi naţional; chiar şi siriacii, caldeenii şi asirienii îşi doreau cu ardoare să aibă un stat al lor, deşi nu aveau o conştiinţă naţională aşa puternică precum grecii sau armenii. Sistemul millet-ului fusese deja depăşit ca orizont în care să te poţi regăsi în calitate de creştin, fiind în interiorul lumii otomane. Într-o jumătate de secol, populaţia grecească a vechiului Constantinopol ajunge de la mai mult de un milion şi jumătate de persoane, cât avea în 1914, la mai puţin de 80.000, iar astăzi mai numără doar câteva mii (vezi Y. Courbage şi Ph. Fargues, op. cit., p. 245). Politica desfăşurată de Ankara faţă de Patriarhia Ecumenică, ca ultim vestigiu al elenismului, este şi astăzi, la început de mileniu al III-lea, dacă nu făţiş şi oficial, cel puţin prin alte mijloace şi canale, una ostilă.