Milostenia făcută în taină
Milostenia nu este totdeauna ceea ce credem. Sau este, dar e mai mult decât atât. Și nici secretul nu este ceea ce credem. Sau este, dar e mai mult decât atât.
Trăim într-o civilizație a spectacolului, în care toate acțiunile se vor expuse. Dispar intimitatea și pudoarea. Modernitatea a inventat separația radicală dintre spațiul public și cel privat. Postmodernitatea se răzbună parcă și proiectează tot mai mult în public din ceea ce ar trebui să fie privat. Iar curiozitatea vorace a oamenilor vrea să împingă tot mai departe obiectivele aparatelor de fotografiat sau de filmat.
În această lume a spectacolului, secretul are deja alte conotații. Nu mai înseamnă să faci efortul de a tăinui ceva, ajunge doar, cu delicatețe, să ții anumite gesturi departe de rețelele sociale și să nu vorbești prea mult.
Milostenia nu este nici ea totdeauna ce credem a fi.
Cu cât o societate este mai secularizată, cu atât rolul Bisericii este mai redus. Pentru că exigențele morale ale societății au ajuns la paroxism (și aceste exigențe nu sunt universale, au ținte predilecte), Bisericii i se reproșează tot mai mult că nu face milostenie. I se impută că nu are suficientă „activitate socială”. Că nu se ocupă îndeajuns de mult de săraci, de bolnavi, de șomeri etc.
Milostenia este echivalată unui set de acte exterioare, materiale. Undeva, adânc, există sugestia nerostită că, într-o lume în care nu ar mai fi săraci, Biserica ar înceta să mai fie necesară. Cu cât rolul ei are o componentă mai pronunțat socială, cu atât rolul ei fundamental este subminat. Dacă nu ar mai fi sărăcie, milostenia nu și-ar mai avea obiect. Nu și-ar mai găsi locul, pur și simplu, într-o societate a oamenilor îmbuibați.
Și totuși, milostenia este înainte de toate o atitudine a inimii, o dispoziție interioară care se manifestă diferit, în funcție de context.
Dincolo de obiecte, timpul reprezintă resursa cea mai importantă pe care o putem dărui celorlalți. Când dăruim timpul nostru, le dăm, de fapt, parte din viața noastră. Împărtășim în felul acesta viața noastră cu cei din jur, care au nevoie de ea sub forma atenției, a grijii și a răbdării.
Familiei, prietenilor și tuturor celor apropiați le putem dărui în primul rând timpul nostru. Timpul ca materie primă, pentru că și atunci când dăruim obiecte, nici ele nu sunt altceva decât timp. Timpul este singura noastră posesiune necuantificabilă pe care o dăruim, o pierdem sau o cheltuim cel mai adesea inconștient. „Fă acte de milostenie în taină” este un îndemn în care se aude rezonanța cuvântului biblic: „să nu știe stânga ce face dreapta” (Mt. 6, 13). Adică milostenia, de orice fel ar fi ea, să o faci fără întoarcere spre sine, tăinuind-o, chiar față de tine însuți.
Dacă oamenilor nu avem altceva să le dăruim în afara timpului nostru, la fel și lui Dumnezeu tot timp Îi jertfim, în formele cele mai diferite: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.