„Miracolul“ supravieţuirii noastre a fost limba

▲ „Dicţionarul-tezaur al limbii române, lucrare monumentală iniţiată la începutul secolului trecut, va fi terminat anul acesta“ ▲ „Am ajuns să mă mir când aud pe cineva care ştie să folosească forma pe care“ ▲ „Toată terminologia referitoare la organizarea Bisericii, începând cu vlădică, Evanghelie, călugăr etc., este luată din slavonă. În schimb, terminologia creştină de bază este moştenită din latină: cruce, creştin, botez, Dumnezeu, păcat, păgân etc.“ ▲ Interviu cu profesorul universitar Marius Sala, directorul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti“, vicepreşedintele Academiei Române ▲

Domnule profesor, ce se întâmplă astăzi în domeniul lingvisticii? Iată, după o perioadă de schimbări politice, în toate domeniile, parcă se aşază lucrurile... Ce se întâmplă în lingvistică? În primul rând, trebuie făcută o distincţie între activitatea didactică, mai ales cea desfăşurată la nivel preuniversitar, care are drept scop cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii române, şi activitatea Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti“ pe care-l conduc. Acest institut are ca sarcină principală să realizeze „instrumentele“ de bază ale domeniului, adică lucrările în care se oferă o descriere completă şi corectă a limbii române. Am publicat, de curând, un tratat de gramatică a limbii române, în două volume, care a avut mare succes (sau, cum se zice acum, un mare „impact“). Această lucrare nu a fost concepută ca un manual de şcoală, ci reprezintă un fel de „gramatică pentru specialişti“, având un cadru teoretic şi metodologic modern şi mai formalizat, care depăşeşte nivelul şcolar. Colectivul care a lucrat la acest tratat va face şi o gramatică „pe înţelesul tuturor“, cum îmi place mie să spun, care să poată fi folosită şi pentru elaborarea manualelor şcolare. Institutul de Lingvistică a redactat, de asemenea, un „Dicţionar ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române“, care este un ghid esenţial atât pentru scrierea corectă, cât şi pentru folosirea formelor corecte în vorbirea de toate zilele. Acest dicţionar se adresează publicului larg, este necesar oricui vrea să se exprime corect, indiferent care este specialitatea sa. De curând, fiind invitat la o manifestare culturală care a avut loc la Banca Naţională a României, s-a apropiat de mine un profesor din domeniul medicinei, care mi-a spus: „Nici nu ştiţi cât de mult ne-aţi ajutat, pentru că în domeniul nostru circulau o serie de termeni care oscilau între o formă sau alta“. Modul de exprimare reflectă nivelul de cultură al fiecărui individ Veniţi cu lucruri noi, care ţin de adaptarea la un alt tip de realitate, o realitate nouă, sau ele trebuiau făcute mai demult în lingvistică? Încă de la început, adică din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, Academia a fost înfiinţată în vederea elaborării a trei lucrări fundamentale pentru orice cultură: un dicţionar general al limbii române, o gramatică şi o lucrare care să stabilească normele ortografice. Gramatica a fost făcută, de atunci şi până în zilele noastre, în mai multe ediţii, cu o metodologie din ce în ce mai elaborată, pentru a ţine pasul cu progresele teoretice internaţionale ale domeniului. Ortografia a cunoscut şi ea diverse etape de cristalizare a normelor, care s-au schimbat în mod firesc de-a lungul timpului, odată cu evoluţia limbii, ajungându-se la faza actuală (că se respectă sau nu regulile recomandate, acesta este deja un alt aspect, care ţine de gradul de civilizaţie al fiecărui vorbitor!). Dicţionarul-tezaur al limbii române, lucrare monumentală iniţiată la începutul secolului trecut, va fi terminat anul acesta, după o muncă depusă de zeci de cercetători, timp de o sută şi ceva de ani. Însă, din păcate, la noi în ţară, la ora actuală, se manifestă un fel de „lejeritate“ în ceea ce priveşte respectarea regulilor (şi nu numai a celor lingvistice!), o înţelegere greşită a ideii de libertate, şi din cauza asta fiecare scrie şi vorbeşte cum vrea. Se uită faptul că modul de exprimare reflectă nivelul de cultură al fiecărui individ. La sfârşitul anului trecut am lansat o broşură de cultivare a limbii, care este rezultatul colaborării dintre Institutul de Lingvistică, Ministerul Educaţiei şi Consiliul Naţional al Audiovizualului. Câţiva cercetători de la noi, majoritatea foarte tineri, monitorizând principalele posturi de televiziune şi radio, au adunat şi sistematizat greşelile cele mai frecvente din exprimarea redactorilor care girează emisiuni informative şi talk-show-uri de largă audienţă. Această mică „gramatică a greşelilor“ va fi difuzată în toate şcolile din România, pentru ca elevii să înţeleagă că nu tot ce aud la televizor sau la radio reprezintă „modele“ de exprimare. În ce stadiu suntem, la capitolul lingvistică, faţă de alte ţări din Europa? În materie de dicţionare şi gramatici, România este foarte bine pusă la punct în context european şi mondial. Suntem „sincronizaţi“ şi în privinţa cercetării cu metode noi şi sofisticate. Aţi vorbit de limba actuală, ştiu că aţi publicat, cu câţiva ani în urmă, o carte despre limbile Europei şi alta despre limbile lumii. Care vor fi problemele limbilor mici europene, având în vedere această politică de apropiere, de nivelare a regulilor? Pe mine mă amuză faptul că apar foarte mulţi prooroci care anunţă că vor dispărea nu ştiu câte limbi, peste nu ştiu câţi ani... Nu va fi chiar aşa... E adevărat că limba engleză va fi dominantă, peste vreo 20 de ani, fără nici o discuţie... Va fi preferată altor limbi, mai ales pentru comunicarea în domeniul ştiinţelor exacte, deşi, la Uniunea Europeană, se fac acum eforturi de a se pune pe acelaşi plan toate limbile... Limba engleză este răspândită datorită puterii economice şi politice a Statelor Unite, nu a Angliei. În plus, şi tineretul este încă fascinat de ceea ce se numeşte „modelul“ socio-cultural american. Şi mai este un motiv: la nivelul comunicării medii (eu aş zice „minime“!), engleza americană este mai uşor de învăţat decât alte limbi cu o gramatică mai complicată, cu multe forme flexionare pentru acelaşi cuvânt, cum este germana sau cum sunt limbile romanice. Având în vedere acest proces de extindere a unor limbi, putem spune că limba noastră va avea de suferit fiind o limbă „provincială“? Limba română este o limbă bogată şi deosebit de expresivă, în care se pot exprima cele mai subtile şi nuanţate idei. Ca limbă de cultură, nu văd cum ar putea dispărea. Ea nu va avea de suferit, ci, sub influenţa limbilor cu care intră în contact, inclusiv engleza, se va îmbogăţi în continuare. Cum am mai spus, sunt sectoare (mai ales în domeniul ştiinţelor tehnice) sau situaţii (manifestările ştiinţifice internaţionale) unde se preferă o limbă de largă circulaţie internaţională. Românii au avut dintotdeauna o pasiune pentru dicţionare Cum evoluează fenomenul împrumuturilor lexicale? Faceţi trimitere la ceea ce s-a petrecut în secolul al XIX-lea cu împrumuturile din limba franceză. O serie de cuvinte de origine franceză din limba română au fost împrumutate din limba vorbită şi, de aceea, reflectă modul cum se pronunţă ele; mă refer la cuvinte ca fular, manşetă, bulion, coşmar (scrise în franceză foulard, manchette, bouillon, cauchemar). În schimb, automat, certificat sau sergent (pronunţate în franceză otomá, sertificá, serján) provin, este clar, din franceza scrisă, pentru că reproduc grafia franceză. Cele mai multe cuvinte împrumutate, mai ales cele care aparţin unei anumite terminologii, şi-au păstrat sensul din limba franceză. Avem şi o categorie de cuvinte care au în română un sens inexistent în franceza contemporană, dar care exista în trecut; de exemplu decoltat, cu sensul „frivol, cam prea liber“, păstrează în română un sens existent în franceza secolului al XIX-lea, dar dispărut din franceza actuală. Alte cuvinte împrumutate din franceză şi-au extins sensul în română: cuvântul portbagaj, cu sensul folosit când vorbim de o maşină, nu există în franceză, care foloseşte pentru acest sens cuvântul coffre; este, însă, sigur, un termen luat din franceză, unde se foloseşte cu sensul „dispozitiv accesoriu al unui vehicul (bicicletă, motocicletă, maşină-sport) pentru a fixa bagajele“, adică ceea ce în româneşte se numeşte ataş. Faceţi o selecţie a problemelor actuale care conduc la stâlcirea limbii, în discursul public. Sunt multe... Cele mai supărătoare şi descalificante sunt, bineînţeles, greşelile de gramatică; am ajuns să mă mir când aud pe cineva care ştie să folosească forma pe care sau când cineva zice în calitate de parlamentar, cum e corect, şi nu ca şi parlamentar, care e greşit. Mă deranjează şi faptul că în exprimarea multor persoane abundă vulgarismele... Am stat de vorbă cu producători de la diverse posturi, care mi-au dat o explicaţie legată de rating: „Domnule, dacă n-aş lăsa pe post lucruri din acestea, nu s-ar mai uita nimeni la programele mele!“ Eu nu cred că aşa stau lucrurile, publicul consumă ceea ce i se dă şi îşi formează gustul în funcţie de ceea ce vede şi aude la televizor. Deci ar trebui să aibă mai multă responsabilitate, să nu coboare nivelul cultural al producţiilor lor. În legătură cu anglicismele, situaţia este similară cu cea a franţuzismelor din epoca paşoptistă: e o chestiune de „modă“. Au fost criticate atunci, poate mai inteligent şi cu mai mult har decât acum (dacă ne gândim numai la Caragiale, de exemplu), dar au trecut ca valul. Sunt convins că, peste douăzeci de ani, multe dintre anglicismele foarte folosite acum vor dispărea. Iar cele care vor rămâne nu vor duce la stâlcirea limbii române... Cum vă explicaţi această cerere mare de dicţionare pe piaţa românească? Am înţeles că DEX-ul a apărut în 1.200.000 de exemplare. Românii au avut dintotdeauna o pasiune pentru dicţionare... Şi pentru cărţi, în general. Din cartea „Limbile lumii“, care s-a publicat în 1982, s-au vândut 30 de mii de exemplare în trei luni. Populaţia e dornică să se cultive, să se informeze. Nu ştiu dacă situaţia a rămas la fel, în prezent, pentru că atunci cărţile erau ieftine. Acum... Gândiţi-vă că un dicţionar ca DEX-ul a ajuns să coste 80 de lei... Subliniez, totuşi, faptul că românii sunt sensibili la istoria limbii române şi la caracterul romanic al limbii române. În istoria poporului nostru a existat o perioadă când românilor li s-a spus că sunt un popor de categoria a doua, refuzându-li-se în Transilvania drepturi egale cu ale celorlalte naţionalităţi. Dar învăţaţii din cadrul mişcării numite Şcoala Ardeleană au răspuns în felul următor: „Domnilor, noi n-avem palate, bogăţii, dar avem limba română, care vine din limba civilizaţiei Europei, din latină.“ „S-a ajuns ca româna să fie cea mai latină dintre limbile romanice“ Cum ar putea fi caracterizată istoria noastră, privind lucrurile dinspre investigaţiile lingviştilor? Istoria socială şi culturală a românilor s-a dezvoltat, până în epoca modernă, „cu faţa spre Orient“, cum remarca S. Puşcariu. Românii, singurul popor ortodox de origine latină, nu au putut practica limba latină, care era folosită în Occidentul romanic în şcoli, administraţie şi, mai ales, în Biserică. În timp ce neolatinii apuseni şi-au împrospătat limba în tot cursul veacurilor, mai ales în Evul Mediu şi în Renaştere, cu forme şi întorsături de fraze latineşti, românii au apelat la vechea slavă şi slavonă, limba de cultură din această zonă geografică. Nu trebuie să uităm însă cealaltă faţă a medaliei: datorită eliberării de presiunea latinei literare, atât de puternică în Occident prin şcoli şi Biserică, româna s-a putut dezvolta nestingherit conform tendinţelor manifestate în latina târzie. Aşa s-a ajuns ca româna să fie cea mai latină dintre limbile romanice: nu printr-un plus adus de elementul latin savant, în curs de veacuri, ci prin evoluţia naturală a tendinţelor latineşti. După cum a arătat romanistul E. Gamillscheg, „limba română, copilul despărţit timpuriu de familie, a păstrat cu mai mare fidelitate trăsături vechi familiare şi în noua ambianţă în care a ajuns“. Această nouă ambianţă, care a presupus contacte cu numeroase limbi neromanice, nu a modificat însă structura latină a românei. Care a fost rolul slavonei, ca strat vechi lingvistic, şi cum a influenţat ea istoria civilizaţiei noastre? S-a întâmplat în limba română ceea ce s-a petrecut şi în alte limbi romanice. Comparaţi textele religioase şi o să vedeţi că acolo unde la noi este un element slavon, în alte limbi romanice este un element latinesc savant. Biserica Catolică, aşa cum v-am spus, a folosit latina, şi asta a influenţat foarte mult limbile romanice. Multe forme din limbile romanice au fost modelate după tiparul latinesc. Mă refer la limba latină medievală, pe care a creat-o Carol cel Mare. Latina aceasta savantă a funcţionat în Biserică, în administraţie... La noi n-a circulat latina aceasta. Şi n-a circulat pentru că organizarea bisericească de la noi a avut modelul slav de sud. Cum cei de acolo au folosit limba slavonă, care nu era limbă vorbită, aceasta a fost limba din textul bisericesc. Aşa se explică de ce, în limba română, au apărut atât de multe cuvinte din slavonă şi de ce toată terminologia referitoare la organizarea Bisericii, începând cu vlădică, Evanghelie, călugăr etc., este luată din slavonă. În schimb, terminologia creştină de bază este moştenită din latină: cruce, creştin, botez, Dumnezeu, păcat, păgân etc. E „o enigmă şi un miracol istoric“ supravieţuirea noastră Stalin s-a amestecat cu politica în lingvistică, la ruşi. La noi n-au apărut influenţe de acest fel? Nu s-a găsit nici un politruc să facă ştiinţă sau să dea directive pe linia lui Stalin? A existat, ca în toate ţările foste comuniste, obiceiul să se înceapă articolele cu o frază-tip: „Cum ne învaţă tovarăşul Stalin....“ După aceea, îţi vedeai de treabă. Erau unii care exagerau, în sensul că se lansau în explicaţii din acestea de sociologie vulgară, cum există şi astăzi... Profesorul Graur, un foarte valoros lingvist, făcea cursurile de lingvistică generală şi făcea şi seminare de învăţământ politic, dar pe noi ne amuza chestia asta. De ce? El folosea principiile dialecticii în explicarea faptelor de limbă. Iar profesorul Rosetti zicea: „Dragă, ce noroc avem cu Graur, că nu ne mai pune să citim Stalin sau Lenin...“ Aţi spus că engleza se insinuează atât de mult în limbile Europei pentru că este o limbă a unei mari puteri. Dar Rusia, care a fost aici foarte puternică, mai bine de 200 de ani, de ce n-a avut asemenea influenţă la noi? Ruşii au venit şi au plecat. Cu engleza mergi în Suedia, în Norvegia, oriunde. Rusa n-a avut în spate forţa economică pe care au avut-o englezii sau pe care o au americanii. Panslaviştii mai susţin şi acum că Rusia domină cultura răsăriteană... Dar nu şi cultura românească... Cum vă explicaţi că româna a supravieţuit cu această încărcătură mare de latină? E, cum spunea G. Brătianu, „o enigmă şi un miracol istoric“ supravieţuirea noastră, iar părerea mea este că „miracolul“ a fost limba. Cu atâtea influenţe nelatine, când vezi că limba a supravieţuit ca limbă neolatină, nu poţi spune decât că e un miracol. Care era relaţia dintre viaţa societăţii, cea socială şi economică, şi dezvoltarea limbii, pe vremea lui Eminescu? Atunci, dintr-odată, a apărut o generaţie de scriitori care scriau într-o limbă cum nu se putea concepe cu vreo 30 de ani în urma lor... Aşa cum am spus deja, Sextil Puşcariu a afirmat că românii au fost, timp de secole, cu privirile îndreptate spre Orient, dar, la un moment dat, s-au întors cu privirea spre Occident. Aşa a început modernizarea limbii române. Asta s-a întâmplat la începutul secolului al XIX-lea, atunci s-a produs „invazia“ de cuvinte franţuzeşti, dintre care multe au pierit pe parcurs. Aceasta este doar una dintre explicaţii, căci, ştiţi foarte bine, tot atunci au apărut primele ziare, primele reviste, primele instituţii... Toate aceste lucruri au trebuit să aibă o formă, şi forma aceasta a venit din îmbinarea graiului popular cu aceste lucruri noi. Gândiţi-vă cum sunau poeziile lui Văcărescu şi ale celor de la început, şi cum au evoluat lucrurile - a fost geniul lui Eminescu, grefat pe cultura sa occidentală. Asta este, cred eu, esenţa. Contează că la noi s-a coagulat limba atât de târziu? Iată, italiana a dat capodopere pe la 1200-1300... Nu cred că are vreo importanţă. Româna a ajuns astăzi la nivelul tuturor celorlalte limbi romanice, a dat opere literare de mare valoare, personalităţi culturale recunoscute pe plan mondial. Există şi alte condiţii, în evoluţia noastră, la nivelul limbii, cel puţin? Şi în perioada interbelică au apărut scriitori mari, iar limba a înflorit. Este tot influenţa Occidentului?... Atunci a fost o dezvoltare de altă natură. După Primul Război Mondial, Marea Unire a însemnat foarte mult pentru noi... Noi, astăzi, nici nu ne dăm seama... Nici nu ştim încă bine toate aceste lucruri. Eu am ascultat discursurile, când am sărbătorit 90 de ani de la Unirea cu Transilvania, aici, la Academie, şi pot spune că, din punct de vedere lingvistic, încă nu s-a analizat destul ce a însemnat această Unire. Ardealul a adus contribuţia sa şi s-a făcut o osmoză foarte greu de explicat. Şi cred că multe explicaţii care se dau sunt hazardate. ▲ Bunicul era pasionat să adune „voroave“ de la popor Bunicul dvs., care a fost preot, învăţător şi cărturar, ce spunea? Bunicul meu a fost un popă de ţară, care aduna folclor... Citea mult... Eu l-am luat ca model. Era pasionat să adune folclor, să strângă „voroave“, cum spunea el, de la popor, asta a fost dorinţa lui cea mai fierbinte: să arate lumii cum vorbesc oamenii de la el din zonă şi, mai ales, care este folclorul din acea regiune. A şi fost recunoscut, s-a spus despre el că a fost unul dintre marii folclorişti ai Ardealului. Mai avea bunicul meu şi o extraordinară bibliotecă. Pentru mine, ea a reprezentat un miraj şi fiindcă adăpostea foarte multe cărţi legate, în timp ce, în bibliotecile obişnuite, cărţile nu se prea legau. Aveam să văd curând ce minunăţii ascundeau rafturile acelea. În plus, bunicul era abonat la toate revistele culturale, chiar de dinainte de Primul Război Mondial, mai ales la cele din Ardeal: „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, „Luceafărul“ de la Sibiu, „Familia“ lui Vulcan (integral). Până la urmă, de la el a pornit pasiunea pentru limba română? E lucrul fundamental pe care l-am învăţat de la el. Vedeam un om care stătea toată ziua pe scaun, scria şi citea... „Ce faceţi aici?“, îl întrebam. „Scriu!“ Parcă-l văd: avea două registre mari, cu scoarţe groase, în care îi plăcea să noteze tot felul de lucruri (banale pentru noi, cei de astăzi, care umblăm numai după fapte extraordinare). „Vreau să afle mai târziu lumea cum se gândea, cum se scria, ce se întâmplă pe vremea asta, a noastră. Peste cincizeci de ani, să vezi ce interesante o să fie!“ Şi mai făcea ceva bunicul. Culegea termeni specifici şi poezii din regiunea Bihorului. Când l-am întrebat de ce face asta, mi-a zis: „Ca să vadă şi alţii cum e pe la noi.“ Şi nu se oprea aici. Lumea zicea că e zgârcit (eu zic că era cumpătat), dar publica pe banii lui nişte broşuri care aveau scris pe copertă „Biblioteca Vascăului“. Broşurile, de douăzeci de pagini, conţineau poezii populare, hore... Mai târziu am aflat că „Biblioteca Vascăului“ număra, la un moment dat, 70 de broşuri. O parte din ele s-au pierdut însă. El era un preot din ţărani... Au fost mulţi preoţi şi învăţători ca el.