Mirungerea, taina întăririi vieţii duhovniceşti
Taina Mirungerii este lucrarea sfântă instituită de Mântuitorul Iisus Hristos prin care, ungându-se cu mir sfinţit membrele celui botezat şi rostindu-se cuvintele rânduite: "Pecetea darului Sfântului Duh. Amin!", se împărtăşeşte primitorului harul întăririi şi perfecţionării vieţii duhovniceşti începute prin Taina Sfântului Botez. În acest context, Biserica a rânduit ca această Sfântă Taină să se administreze la începutul intrării în creştinism, spre întărirea şi sfinţirea noului botezat în Domnul.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul "mir" defineşte un produs parfumat, de foarte mare preţ, folosit de persoanele cu un statut social înalt, atât în viaţă, cât şi după moarte.
Mirul de nard, cu care a fost uns şi Mântuitorul de Maria Magdalena, se extrăgea din rădăcina şi tulpina unei plante foarte frumos mirositoare, Nardostachys Itamansi, care se putea găsi în părţile de sud şi de est ale Indiei. Tocmai de aici aromatele erau aduse în Palestina, unde erau preparate, iar esenţa care se obţinea din ele era pusă în recipiente speciale, confecţionate de regulă din alabastru (o piatră semipreţioasă care se găsea din abundenţă în Asia Mică, India, lângă Teba, în Egipt şi în apropierea Damascului).
În Sfânta Scriptură este semnificativ episodul în care Mântuitorul se lasă uns cu mir de nard de către femeia cea păcătoasă: "Căci fiind Iisus în Betania, în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de el o femeie, având un alabastru cu mir de mare preţ, şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă" (Matei 26, 6-7; Luca 7, 37-38, 46). Această ungere prefigura tocmai moartea Mântuitorului Hristos, pe care El Însuşi o vestise mai înainte ucenicilor Săi: "Dar Iisus, cunoscând gândul lor, le-a zis: Pentru ce faceţi supărare femeii? Căci lucru bun a făcut ea faţă de Mine. Căci pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna; că ea turnând mirul acesta pe capul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea" (Matei 26, 10-12).
Instituirea Tainei Mirungerii
Prefigurată în Vechiul Testament prin consacrarea Împăraţilor, Taina Mirungerii, ca şi celelalte Sfinte Taine, a fost instituită de Mântuitorul Hristos atunci când le-a făgăduit Sfinţilor Apostoli pe Mângâietorul, care avea să vină în lume pentru desăvârşirea lucrării Sale mântuitoare: "Şi iată, Eu trimit făgăduinţa Tatălui Meu peste voi, iar voi şedeţi în cetatea Ierusalimului până ce veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus" (Luca 24, 49). Instituirea tainei nu este una definitivă, ea având să fie activată prin pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii: "Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile voastre" (II Corinteni 1, 21-22; Efeseni 4, 30), aici găsindu-se totodată şi temeiul formulei sacramentale: "Pecetea darului Sfântului Duh".
Practicarea acestei Sfinte Taine a fost făcută mai întâi de către Apostoli prin punerea mâinilor peste cei botezaţi, pentru ca aceştia să fie întăriţi în credinţă şi să primească darurile Duhului Sfânt: "Iar Apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, căci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 8, 14-17). Sfântul Apostol Pavel botează în Efes câţiva credincioşi care primiseră botezul lui Ioan, administrându-le totodată Mirungerea: "Şi punând Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau" (Faptele Apostolilor 19, 6).
Această veche practică este confirmată şi de Sfântul Ciprian al Cartaginei, care spune: "Aceasta se făcea şi acum la noi, anume ca aceia care sunt botezaţi în Biserică să fie înfăţişaţi căpeteniilor Bisericii şi, prin rugăciunea şi punerea mâinilor noastre, să primească Duhul Sfânt şi, prin semnul Domnului, să primească desăvârşirea".
Săvârşitorii şi primitorii Sfintei Taine
Cu timpul, pentru a nu se confunda cu Taina Hirotoniei, vechea practică a punerii mâinilor a fost înlocuită cu Mirungerea. Deşi la început această taină era săvârşită numai de Apostoli, cu timpul, atunci când numărul creştinilor s-a mărit, responsabilitatea săvârşirii ei a trecut la fiecare preot în parte. Astăzi, Taina este săvârşită doar de preot şi de episcop.
În Biserica Apuseană, din raţiuni pastorale şi pentru a da posibilitatea copiilor să-şi însuşească elementele credinţei, Taina Mirungerii a fost rezervată numai episcopului, preotul putând-o administra numai cu acordul şi binecuvântarea acestuia, iar în cazuri excepţionale, pe propria răspundere.
Deoarece Taina Mirungerii este strâns legată de Taina Sfântului Botez, primitorii acesteia sunt numai creştinii botezaţi. În Biserica noastră, Mirungerea se administrează creştinului imediat după primirea Sfântului Botez, într-un singur ritual liturgic. Această alăturare a celor două Sfinte Taine reprezintă Cincizecimea fiecărui botezat, când Duhul Sfânt împărtăşeşte darurile Sale care îl luminează, îl întăresc şi îl fac să sporească în viaţa cea întru Hristos. Alături de Euharistie, cele două Taine împlinesc integrarea completă a celui botezat în Biserică.
Biserica Romano-Catolică administrează Taina Mirungerii sau a Confirmării numai copiilor botezaţi, care au împlinit vârsta de 14 ani (iar în caz de necesitate, de la 7 ani), numai după o serioasă pregătire catehetică.
În situaţia ereticilor, Mirungerea se administrează numai după ce aceştia s-au lepădat de erezie şi au făcut mărturisire scrisă că doresc să se reîntoarcă în sânul Bisericii dreptmăritoare. În cazul apostaţilor, ungerea cu Sfântul Mir se repetă, ea fiind o confirmare a reprimirii lor în adevăr şi în comuniunea harică din care au căzut.
Cultele protestante şi neoprotestante nu recunosc caracterul de taină al Mirungerii, socotind-o o simplă ceremonie religioasă cu scop exclusiv pedagogic.
Semnificaţia liturgică a Sfântului şi Marelui Mir
Sfântul şi Marele Mir se pregăteşte din untdelemn curat de măsline, amestecat cu vin şi 35 de feluri de aromate, fierte împreună, fiind sfinţit de reprezentanţii Bisericii Autocefale, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor (cf. can. 6 de la Cartagina, 418).
După sfinţire, Sfântul Mir trece dincolo de simbolism, devenind un vehicul purtător al energiilor Sfântului Duh, pe care le conţine în chip real. Prin mulţimea mirodeniilor din care este făcut se arată pluritatea şi felurimea darurilor de care se împărtăşesc credincioşii botezaţi în numele Sfintei Treimi.
Sfântul şi Marele Mir este, totodată, şi semnul sau pecetea Mântuitorului Hristos. Prin Mirungere, creştinul se face "hristos" al lui Dumnezeu (de la gr. "hristos" care înseamnă "uns) şi propovăduitor al Sfintei Evanghelii şi al adevărurilor de credinţă. În sensul acesta, ungerea cu Sfântul Mir devine pecetluirea preoţiei universale, care face din toţi creştinii, după cuvântul Sfântului Apostol Petru: "Voi sunteţi seminţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu" (I Petru 2, 5).
Importanţa Tainei Mirungerii la Sfinţii Părinţi
Sfinţii Părinţi au evidenţiat întotdeauna importanţa şi necesitatea acestei Sfinte Taine. În acest sens, Sfântul Teofil al Antiohiei afirmă originea ei dumnezeiască: "Noi de aceea ne şi numim creştini, pentru că am fost unşi cu dumnezeiescul Mir". Tertulian exemplifică ritualul vechi al punerii mâinilor şi zice: "După ce am ieşit din baia Botezului, ne ungem cu ungere sfântă, după ritualul vechi, precum şi la preoţie se ungeau cu ungere din corn. Ungerea ni se face material, dar ea poartă roade duhovniceşti, pentru că suntem curăţiţi de păcate. Apoi vine punerea mâinilor, cu care, unindu-se binecuvântarea, se cheamă şi se pogoară Sfântul Duh".
Sfântul Chiril al Ierusalimului arată semnificaţia Tainei Mirungerii ca întărire a celui botezat în viaţa cea nouă începută prin Botez, prezentând totodată şi felul săvârşirii ei: "Mai întâi aţi fost unşi pe frunte ca să fiţi slobozi de ruşinea pe care primul om călcător de poruncă o purta pretutindeni şi ca să priviţi cu faţa descoperită slava Domnului. Apoi aţi fost unşi la urechi, ca să dobândiţi urechi în stare să audă tainele dumnezeieşti. Cel botezat este uns apoi la nări, ca acestea să nu se deschidă mirosurilor ispititoare la rău. După aceasta la piept, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, după ce aţi îmbrăcat platoşa dreptăţii. Căci după cum Hristos, după Botez şi după pogorârea Duhului Sfânt asupra Lui, S-a dus în pustie şi S-a luptat cu potrivnicul, tot aşa şi voi, după ce aţi fost botezaţi şi aţi fost unşi cu Sfântul Mir, îmbrăcaţi cu toate armele Duhului, să staţi împotriva puterii celei potrivnice şi să o biruiţi zicând: "Toate le pot întru Hristos care mă întăreşte" (Filipeni 4, 13). Aţi fost unşi apoi la mâini şi la picioare, pentru ca să fiţi gata oricând să săvârşiţi binele şi să alergaţi spre ajutorarea celor care au nevoie de ajutor, spre întărirea apelurilor pe care le face Dumnezeu la voi pentru săvârşirea binelui şi ocolirea răului". Tot în acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spune: "Toate darurile deosebite le câştigăm în El şi prin El. De aceea a fost sfinţită şi mâna înfăţişetoare a lucrării mântuitoare şi piciorul, simbolul vădit al lucrării drepte. Căci noi trebuie să ne împodobim cu fapte şi să mergem pe calea ce duce la toate cele plăcute lui Dumnezeu".
Prin urmare, ungerea cu Sfântul Mir se face la principalele părţi ale corpului ale noului botezat: la frunte, ochi, nări, gură şi urechi - pentru întărirea simţurilor, la piept şi la spate - pentru sfinţirea inimii şi a voinţei, la mâini şi la picioare - pentru sfinţirea faptelor şi a căilor creştinului.