Mitropolitul Bartolomeu Anania, omul care aducea în fiecare zi duminica

Mi-e foarte greu să vorbesc despre Mitropolitul Bartolomeu la timpul trecut, întrucât a fost un om atât de plin de viaţă şi a radiat o atât de mare bucurie de a trăi şi de a face bine semenilor, încât nu simt că a murit. Gândul la el îmi produce multă bucurie şi de abia acum am înţeles că Liturghiile duminicale din Catedrala de la Cluj erau adevărate praznice ale Învierii datorită lui. Umplea spaţiul şi inimile oamenilor.

Pe părintele Bartolomeu l-am văzut prima dată în toamna anului 1992, cu puţin timp înainte de trecerea la cele veşnice a ­Arhiepiscopului Teofil Herineanu. Dânsul era în drum spre Turda, unde pe scena teatrului i se juca piesa Hoţul de mărgăritare, şi a făcut un scurt popas la Cluj pentru a ne vorbi în capela Seminarului Teologic Ortodox. Nu am reţinut până azi tema cuvântării sale, dar m-au impresionat ţinuta sa firească, aerul proaspăt pe care îl emana, dar mai ales timbrul vocii sale, care arăta o bună aşezare interioară dublată de o fermitate bine temperată.

Apoi, am asistat cu entuziasmul adolescentului la hirotonia sa întru arhiereu din 7 februarie 1993 şi la acel început al pastoraţiei sale la Cluj, care a stat sub semnul providenţei. Îl priveam cu emoţie, dublată de respect şi teamă, iar prezenţa lui, fie chiar şi întâmplătoare, în curtea arhiepiscopiei era o sărbătoare. Îi urmăream cu admiraţie plimbările lungi pe terasa reşedinţei sale, adâncit în gânduri, şi încercam să pătrund în mintea şi în inima lui. Dincolo de toate, nu mă feresc să spun că impunea distanţă, dar nu una aflată sub semnul respingerii, ci o distanţă marcată de respectul faţă de un om care avea lucruri mari de făcut şi pe care nu trebuie să îl deranjezi cu mărunţişuri.

Chip sever, dar suflet cald

Am reţinut imaginea sa complet atipică pentru mediul eclesial, faţa severă, dar sufletul cald, vocea tunătoare şi blândeţea, care trăiau firesc în una şi aceeaşi persoană. Mitropolitul aducea cu sine spiritul viu al lumii, filtrat prin trăirile credinţei și o desăvârșită onestitate.

În ceea ce priveşte relaţia mea cu Mitropolitul Bartolomeu, evit să folosesc noţiunea de şef de cabinet, pentru că nu eram. Şef era doar dânsul, noi, toţi ceilalţi, eram subalterni, indiferent de poziţia ierarhică în care ne aflam. Contrar aşteptărilor, în Arhiepiscopia Clujului trăiam sentimentul unei echipe în care Înaltpreasfinţitul ne era coleg şi mai apoi şef. Am îndeplinit oficiul de secretar personal al dânsului timp de opt ani, fără să am deloc sentimentul că merg la serviciu. Era însăşi viaţa mea acolo, iar întâlnirea cu el era un eveniment. Mitropolitul era un om foarte disciplinat, cu un veritabil cult al muncii, foarte conştiincios, dar în acelaşi timp degajat şi cu simţul umorului. ­Ziua de lucru începea la ora 7:00 cu rugăciunea personală, în capela reşedinţei, la 8:30 era la birou, unde citea revista presei şi răsfoia cele cinci ziare la care eram abonaţi, lua micul dejun, iar de la 10:00 începea programul de lucru cu publicul sau cu colaboratorii. Avea uşa biroului deschisă tot timpul şi îi primea pe toţi cei care îi solicitau o audienţă; avea obiceiul să spună că doar cei care nu doresc nu intră la el. La ora 14:00 lua prânzul, se retrăgea pentru puţină odihnă, iar de la 17:00 reîncepea lucrul de birou până seara la 22:00, când lua cina.

Un șef desăvârșit

Se ştie foarte bine că muncea şi câte 12 ore pe zi şi că anii cei mai grei de păstorie la Cluj i-a împărţit între administraţie şi munca la diortosirea Bibliei. ­Rezultatele confirmă că a reuşit. Primele trei zile ale săptămânii erau dedicate activităţilor administrative, iar de joi până sâmbătă se retrăgea la Mănăstirea Nicula, a doua sa reşedinţă, unde lucra la fel de mult şi mai ales unde îşi trăia viaţa interioară. Nu greşesc când spun că tocmai acest program a dat vitalitate şi forţă atât prezenţei, cât mai ales cuvântului său. Au fost săptămâni în care ­l-am însoţit la Nicula, mai ales când am lucrat la aranjarea ­bibliotecii personale, pe care a mutat-o de la Cluj din raţiunea de a-şi lăsa lucrurile în bună rânduială. L-am însoţit şi la Bucureşti, la şedinţele Sfântului Sinod, inclusiv la alegerile de Patriarh din anul 2007. Era un om foarte deschis şi respectat deopotrivă atât de oamenii Bisericii, de intelectuali, care l-au considerat tot timpul unul de-al lor, dar şi de oamenii politici. Dar a fost foarte iubit de credincioşii simpli, care l-au înţeles mai bine decât mulţi dintre oamenii Bisericii.

Era un cavaler desăvârșit, dublat în mod firesc de omul care se împărtăşea celor de lângă el. Avea foarte mare încredere în oameni, chiar dacă nu de fiecare dată aceasta i-a fost răsplătită. Nu căuta în colaboratorii lui doar simpli funcţionari, ci oameni cărora să li se poată împărtăşi. Şi nu puţine au fost momentele în care vorbea despre mama sa, despre anii de puşcărie sau despre experienţa americană, cu o fermecătoare sinceritate.

La Mitropolitul Bartolomeu

m-au impresionat politeţea desă­vârşită, sinceritatea şi mai ales faptul că nu vorbea de rău pe nimeni. Am reţinut marea sa stăpânire de sine şi aş dori să povestesc cum l-am văzut în după-amiaza zilei de 12 septembrie 2007, când, la Bucureşti, erau în plină desfăşurare alegerile de Patriarh, iar dânsul era desemnat candidat. În acel context destul de agitat, în care mulţi necunoscători ai vieţii bisericeşti făceau pronosticuri şi previziuni, dânsul şi-a petrecut toată după-amiaza, până la întrunirea Colegiului Electoral Bisericesc, calm, în fotoliul său din camera Palatului Patriarhal, citind din Sfânta Scriptură cartea Iov şi mâncând struguri. Am înţeles mai mult ca oricând că nu era un om ros de vanitate şi că a acceptat această competiţie de dragul celor care îl doreau Patriarh. Printr-o astfel de atitudine arăta că marile provocări din viaţa lui, inclusiv cele două detenţii, şi le-a asumat nu ca pe greșeli proprii, ci din dorința de a-şi ajuta sau a nu-și dezamăgi prietenii. A arătat că un om al Bisericii ştie să îşi pună sufletul în mâna Domnului şi să Îl lase pe El să hotărască. Şi, spre ­bucuria noastră, El a hotărât să rămână acasă, la Cluj, cu care a vibrat și rezonat până în ultima fibră a ființei lui. Și ce este cu adevărat frumos este faptul că și ­Clujul l-a simțit ca fiind al său și i-a răspuns pe măsură.

Lecții de bucurie

Mitropolitul Bartolomeu nu s-a dorit niciodată imitat la modul exterior. Era şi foarte greu să faci acest lucru, fără a scăpa de pericolul căderii în ridicol. Îi plăceau oamenii cu personalitate, care gândeau şi aveau păreri. Se bucura dacă găsea într-un simplu colaborator o părere mai bună ca a lui şi o primea cu multă bucurie, ceea ce arată o mare putere sufletească şi o vie inteligenţă. Îmi plăcea să văd cum sorbea primele înghiţituri de cafea, luându-i caimacul. Şi cred că de aici am început să privesc băutul cafelei ca o veritabilă lecţie a bucuriei. Şi am reţinut ca model de cultură muzica ascultată în interiorul ei, dincolo de sunete.

Ceea ce rămâne ca un testament viu din întâlnirile cu ­Mitropolitul Bartolomeu sunt simţul umorului pe care îl avea şi încântările pe care le puteai trăi în preajma lui, în întâmplări dintre cele mai banale. M-a amuzat odată întoarcerea lui de la cursul festiv din cadrul Facultății de Ştiinţe Economice, când, nevăzând maşina de serviciu şi pe şoferul care trebuia să îl aştepte, s-a întors la reşedinţă cu taximetrul. În clipa în care, spontan, dânsul a urcat în taximetru, şoferul a rămas împietrit de emoţie văzând cine este pasagerul lui. Iar întreaga peripeţie s-a încheiat cu greu în curtea arhiepiscopiei, unde Înaltpreasfinţitul voia cu orice preţ să plătească contravaloarea cursei, iar taximetristul se împotrivea pe motiv că este o cinste pe care nu o sperase vreodată în viaţă. Cu greu a acceptat acesta din urmă că trebuie să-l asculte pe Mitropolit, care din respect nu dorea să-i rămână dator. Reîntors la birou şi-a sunat şoferul, care într-o clipă i-a răspuns că trage maşina să îl aducă acasă şi i-a dat replica scurtă: „Nu mai e nevoie, eu deja sunt acasă”. Nu l-a pedepsit, nu l-a mustrat, ceea ce mi-a arătat mie că nu lua în tragic nimic, avea simţul umorului şi o îngăduinţă mare faţă de subalternii săi.

Am deplina convingere că Dumnezeu a lucrat prin el, iar dacă ar fi să-l caracterizez pe ­Mitropolitul Bartolomeu în două cuvinte aș spune doar că era ­Întruparea duminicii.