Moaștele descoperite la Sihăstria: „minereu al învierii”

A  circulat vestea deshumării celor doi nevoitori de la Mănăstirea Sihăstria - Cleopa și Paisie, trecuți de-acum în rândul sfinților. Rețelele s-au înroșit de abundența informațiilor și fotografiilor „la cald”, numeroși creștini au participat la eveniment, iar alții s-au împărtășit de harul sfințitor prin relatările acestor fericiți martori oculari. Doi episcopi au coordonat operațiunea de chirurgie harică - extragerea sfintelor oseminte din pământul mustos al lavrei nemțene, soborul a cântat și a lăcrimat, creștinii s-au închinat în fața puterii lui Dumnezeu, care face din oase goale sfinte vase cerești.

Cu toții ne bucurăm când auzim cuvintele profetului Iezechiel, cel care a fost dus de Dumnezeu într-un câmp plin cu oseminte, aflate în dezordinea și în descompunerea haotică a morții. Contemplând misterul deznădăjduit al efectelor morții asupra condiției umane - corolar al crea­ției ajunse acum o mână de oase uscate -, Iezechiel primește o poruncă pedagogică și profetică, aceea de a porunci rămășițelor umane să reintre într-o ordine anume, să capete un sens: „Și când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele” (Iez. 37, 7-8). Secvență cinematografică, ai zice, poți turna un film în baza cineticii mortuare, a coregrafiei tigvelor și femururilor, a falangelor și vertebrelor, a coastelor și a rotulelor. Toate, ca într-un preludiu al restau­rației și resurecției, încep să se adune laolaltă, iar Iezechiel este dirijor și interpret, deopotrivă, sub directa asistență a Domnului.

Apoi lucrarea învierii colective continuă simplu și firesc: Atunci mi-a zis Domnul: „Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!” (Iez. 37, 9) Și așa a fost, întocmai, din dorința lui Iahve de a-i arăta proorocului exilic al lui Israel care va fi traseul seminției lor. Oasele uscate devin trupuri cu carne, primesc duh de viață. Moartea nu există, așadar, ci doar viață în Dumnezeu.

Același lucru profețește și Biserica lui Hristos, veacuri mai târziu, punându-ne în față chipul sfintelor moaște extrase din pământul făgădu­inței: cimitirul privit ca un viitor cer. Un cer subpământean, deocamdată, dar care așteaptă glasul trâmbiței sau, după caz, proclamarea canonizării pentru unii dintre fericiții adormiți acolo. Acest act de voință divino-umană și lucrare teandrică - vorbim acum despre canonizare - este cel care înlocuiește, parțial și pedagogic, învierea de obște pe care creștinii o așteaptă la Parusie. Parțial, pentru că nici sfinții canonizați nu sunt pe deplin actori ai învierii, deși în cazul lor harul operează altfel. Cel puțin la nivelul trupului care capătă formele vizibile ale nestricăciunii, ale profilului ceresc viitor. Cetățeni omologați ai raiului cu sufletul, trupurile lor rămân pe pământ drept chezășie a reușitei lor eshatologice.

De ce pe noi, creștinii ortodocși, nu ne sperie sfintele moaște? Dar de ce pe unii îi îngrozește numai gândul la privirea lor, darămite la atingerea lor cu buzele - în chipul cinstirii pe care le-o dăm? Pe noi nu ne îngrozește imaginea trupurilor moarte și transfigurate dintr-un pur realism evanghelic, dar și dintr-o abordare senzorială totală, completă a credinței care implică toate simțurile omului. Amintiți-vă de Lazăr cel înviat a patra zi care deja mirosea a hoit și care a stat la masă, după resurecție, cu toți ai casei. Trecut prin deces - a fost omul cu două morți reale -, a primit darul vieții de la Domnul Însuși și viața a palpitat în acel trup până când a murit din nou. Așadar, „invenția trupului” (după excelenta carte a lui M. Lazurca) funcționează în parametri extraodinari de largi, permițându-i acestuia să fie ba țărână, ba odor parfumat; ba stârv infect, ba giuvaier de mare preț, frumos mirositor și făcător de minuni. Același trup, din aceeași alcătuire! Doar harul care operează asupra lui diferă în intensitate și prezență.

Revenind, sfintele moaște - minereu de preț al învierii - scoase la iveală de truditorii harului din brazda Sihăstriei ne întăresc convingerea că nimic nu se termină pe buza mormântului, că sicriul este doar o ușă orizontală. Și care va sări din balamale la trâmbița îngerului învierii!