„Moda“ familiei la distanţă

Ne angajăm, pe drumul vieţii, într-un galop neîntrerupt, atraşi de mirajul care îi mâna odinioară şi pe căutătorii de aur. Adesea uităm chiar şi motivul goanei noastre, nemaiştiind nici dacă fugim după ceva sau de ceva. Trăim goana ca o stare de spirit, familia ca un accident. Paradoxal, pornim în această călătorie având ca busolă iubirea, dar sfârşim prin a vinde însăşi busola pentru a putea călători mai departe. Şi atunci când am ajuns şi noi în portul abundenţei, încetăm să mai existăm, pentru că nu ne mai iubeşte nimeni. Ba nu, mai suntem încă prietenii imaginari ai copiilor noştri.

În multe cazuri, mai ales în Moldova şi Bucovina, se "poartă" modelul familiei la distanţă, împrumutat deja şi în alte zone ale ţării. Soţia stă cu copiii ei undeva la ţară, soţul munceşte în străinătate sau la oraş. De văzut, se văd câteodată. Divorţurile şi infidelităţile sunt frecvente în aceste familii. Iar când rezistă totuşi familia, adesea preţul este adulterul tăinuit al unuia dintre soţi. Dacă bărbatul este cel care pleacă peste hotare, se obişnuieşte să îşi lase femeia însărcinată şi în grija mamei ei, asigurându-se cumva, astfel, de fidelitatea soţiei. Însă el, soţul, va practica adulterul "dincolo", îndreptăţindu-şi patima cu gândul că munceşte şi se sacrifică printre străini pentru binele familiei. Femeile lor "ştiu" şi, care pot, trec cu vederea sau se fac pur şi simplu că "plouă". Iartă ele, dar mai puţin din dragoste pentru soţii lor, mai mult pentru copii şi din dragoste de bani. Problema pe care nu o înţeleg aceste soţii sau cupluri este că atunci când obiectivele materiale sunt atinse, şi ai şi casă, şi maşină, deja s-a produs între cei doi o fisură care nu se mai închide niciodată. Nu suntem îngeri, şi păcatul în gând sau faptă bate la uşă. Ce se întâmplă cu făptura instinctuală din noi în timp ce suntem plecaţi la muncă, departe de casă? Încetează să existe brusc, nu mai cere să fie satisfăcută? De aceea, însuşi Apostolul Pavel îi sfătuia pe cei căsătoriţi: "Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre" (I Cor. 7, 5). Vieţi paralele Cu siguranţă că tipul acesta de familie la distanţă nu este un model. Fisura apare din cel puţin trei motive, chiar pornind pe acest drum cu cele mai curate intenţii. Un prim motiv ar fi acela că fiecare dintre soţi se obişnuieşte să muncească pentru proiecte în care să nu îl implice pe celălalt. Unul strânge bani să îşi cumpere un aparat electronic sofisticat, altul adună ca să achiziţioneze o undiţă din fibră de carbon, o rochie foarte scumpă ş.a.m.d. Ajungi să te simţi bine fără celălalt, să îţi scrii o viaţă a "ta", din care soţul rămâne "parte", fără a mai fi însă partener. Nu mai aveţi o viaţă împreună, ci "vieţi paralele". Vă vedeţi când şi când, tot mai rar, sacrificând întâlnirea faţă către faţă, în numele economiilor care trebuie făcute, din cauza drumului scump. Copilul cu părinţi imaginari Pe de altă parte, copilul creşte ca într-o familie monoparentală, în regim de divorţ neoficializat, în care îşi vede tatăl de doar câteva ori pe an, sau nici atât. Dezvoltarea psihică, afectivă şi socială a copilului poate suferi daune ireparabile. Absenţa tatălui din cămin va genera dezechilibru sufletesc şi nevroză, întrucât copilul se va ataşa în mod nesănătos de mamă. Aceasta, şi ea, va căuta să facă din copil un substitut de soţ. În cel mai bun caz, deşi nerecomandat, soţii pleacă la muncă împreună şi îşi lasă copiii la bunici. Este salvat cuplul, dar nu şi familia, copiii având de suferit absenţa mamei şi a tatălui, relaţia cu aceştia fiind mai mult materială, prin produse şi cadouri, nu şi spirituală, intelectuală, afectivă. Iar dacă totuşi ne decidem să muncim departe de casă, într-un alt oraş sau în străinătate, să plece împreună soţul şi soţia. Dacă au copil, să îşi ia copilul cu ei. Să nu mai îngăduim situaţia în care copiii îşi văd atât de rar părinţii, încât ajung să îşi numească prietenii imaginari cu apelativul "tata" şi "mama". Sfântul Ioan Gură de Aur despre munca departe de casă O soluţie rezonabilă ar putea fi aceasta: cine vrea să muncească în străinătate să muncească înainte să se căsătorească. Să fie amândoi hotărâţi, înainte de căsătorie, unde vor locui şi ce vor munci, astfel încât căsătoria să nu fie sfârşitul vieţii personale şi profesionale pentru nici unul dintre parteneri. Să stăm la greu şi nevoie împreună cu partenerul. Acesta este nervul principal al oricărei căsnicii. Mai mult, ne îndemna Sfântul Ioan Gură de Aur, femeia să nu îşi apostrofeze soţul că nu ar fi îndeajuns de bărbat şi de harnic, ci s-a "prostit" şi "trăieşte degeaba", în comparaţie cu vreun cunoscut ce a făcut avere muncind departe. "Şi dacă îl iubeşti cu adevărat pe bărbat, nu îi vei spune nimic de acest fel, ci mai bine vei alege să-l ai aproape de tine şi să nu-ţi aducă nimic decât să aducă mii de talanţi de aur, iar tu să stai necontenit cu grijă şi frământare din pricina călătoriilor lui" (Omilia despre căsătorie, din Comentariul la Efeseni 7, în "Cateheze maritale", Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 126-127). Cunoaştem, în sfera mondenă, nu puţine cazuri de femei avute, cărora soţii nu numai că nu le-au adus nimic, dar le-au cheltuit şi averile. Obţinerea bogăţiilor presupune multe nopţi albe, iar păstrarea ei, multe zile negre. Apoi, dacă soţia se răzvrăteşte şi îşi ceartă astfel soţul, unde va mai găsi el alinare şi mângâiere în vâltoarea necazurilor vieţii? Omul modern are nervii tot mai sensibili, psihicul tot mai fragil, iar o atmosferă de tensiune constantă îl va împinge spre evadare prin divorţ, infidelitate, crimă, moarte de inimă rea sau suicid. Bărbatul este sfătuit de Sfântul Ioan Gură de Aur să imprime un ritm de viaţă duhovnicească soţiei sale, să se roage împreună cu ea şi să o înveţe să nu iubească bogăţia acestei lumi, ci blândeţea, înţelepciunea, sfiala şi cuviinţa. "Să o înveţe filosofia (viaţa creştină, n.n.) şi s-o îndemne să nu-şi atârne cercei la urechi şi să nu-şi împodobească faţa şi gâtul şi să-şi pună covoare şi ornamente prin cameră, nici să se înveşmânteze cu haine strălucitoare şi scumpe" (ibidem, p. 128). Toate aceste poveţe o vor putea modela pe femeie în vremea "când ea se sfieşte de bărbat şi mai are puţină teamă de el", dar şi prin exemplul nostru personal, dacă vom trăi noi înşine cu sfială. De asemenea, o va îndupleca spre bine şi tonul dulce al vorbei, ce revarsă abundenţă de dragoste, nu asprime, nu duritate, nu un sentiment de superioritate, ca şi când tu ai ştii totul numai pentru că eşti bărbat (ibidem, pp. 132-133). Aşadar, să se gândească foarte bine cei care se căsătoresc sau sunt căsătoriţi şi se înscriu în orizontul acestui tip de familie la distanţă. Merită oare să ne sacrificăm mântuirea pentru un "blid de linte" în plus? Poate că s-ar cuveni să preţuim infinit mai mult iubirea care ni se dăruieşte, fără a o merita niciodată îndeajuns, şi să nu mai încercăm să o lepădăm. Mai degrabă să lepădam de la noi iubirea de bani, căci ea nu ne mai lasă din iubire nici un rest.