Modele culturale interbelice: pictorul bãnãțean Ioan Isac (1885-1950)
Filonul creștin care îl caracterizeazã și îl individualizeazã pe pictorul Ioan Isac provine din tradiția artei medievale românești, prezentã în spațiul bãnãțean prin centrele monahale și ecleziastice, în care arta miniaturii cãrții și a picturii murale era în sincronie cu tematica marilor mãnãstiri sârbești sau cele de la Sfântul Munte Athos. Ca tehnică utilizată, cea mai mare influențã a avut-o asupra sa Nicolae Grigorescu.
Înainte de toate, pentru a înțelege personalitatea pictorului Ioan Isac va trebui sã conturãm climatul cultural și spiritual al zonei geografice românești, numitã încã din Evul Mediu timpuriu Banat, adicã regiune condusã de un ban, un arhistrateg, proprietar al unei mari feude, ban fiind o titulaturã deținutã de toți marii proprietari ai Europei medievale. Banatul, zonã fertilã și bogatã, cunoaște o dezvoltare aparte chiar și în domeniul artistic, datoritã influenței bizantine directe, prin centrele de culturã din sudul Dunãrii, dar și prin cele ale artei occidentale.
Filonul creștin care îl caracterizeazã și îl individualizeazã pe pictorul Ioan Isac provine din tradiția artei medievale românești, prezentã în spațiul bãnãțean prin centrele monahale și ecleziastice, în care arta miniaturii cãrții și a picturii murale era în sincronie cu tematica marilor mãnãstiri sârbești sau cele de la Sfântul Munte Athos. Aceste vestigii au fost în mare parte distruse în secolul al 16-lea, așa încât în secolul al 17-lea și cel al 18-lea, odatã cu stãpânirea austriacã, apar elementele clare ale artei occidentale postrenascentiste, în special barocul.
Natura ca atelier
Dascãlii pictorului Ioan Isac au fost impresioniștii moderați, precum cei doi confrați Nicolae Popescu (1835-1877) şi Ion Zaicu (1868-1914), dar ca tematicã și tehnicã, cea mai mare influențã a avut-o asupra sa Nicolae Grigorescu, prin intermediul unui cirac al sãu, pictorul Miron Georgescu, bucureștean care se arăta extrem de interesat de pictorii fără atelier, care pictau pe orice anotimp în mijlocul naturii, dupã expresia consacratã, în „plain air”, modalitate de lucru anevoioasã, dar plinã de satisfacții profesionale. Ioan Isac va folosi, dupã modelul lui Nicolae Grigorescu, o tehnicã impresionistã cu scopul de a imortaliza pe pânzã sau placaj instantanee unice, redate prin perspectiva directã a influenței luminii asupra cromaticii formelor.
O particularitate a acestui pictor era, la început, atelierul sãu original - natura în toatã imensitatea și tulburãtoarea sa dezvãluire, cu viața cuminte a satului bãnãțean sau dobrogean, cu soarele Italiei sau Egiptului, cu numeroasele canale venețiene, dar și cu spațiul rustic oriental al Dunãrii, aparte, uitat de lume, într-o micã insulã, Ada Kaleh sau Rușava, numitã și Orșova Nouã, un istm natural, acoperit astãzi de apele Dunãrii, în apropierea centralei de la Porțile de Fier.
Susținere moralã și culturalã a sãtenilor
Pentru a înțelege specificitatea acestui artist, pictor de biserici ortodoxe din tot spaþiul românesc, de troițe și aranjamente tradiționale fãcute în casele creștinilor înaintea marilor sãrbãtori (Nașterea, Botezul şi Învierea Domnului), portrete de monahi îmbunãtãțiți întru duhovnicie, sã stãruim asupra câtorva date despre viața acestui truditor, izvorât din inima satului, care se lupta cu îndârjire sã-și pãstreze identitatea naționalã și spiritualã. S-a nãscut la 2 aprilie 1885 în Ciclova-Montană, ca fiu al unei familii de țãrani gospodari pentru care cultul muncii, al datoriei și onoarei nu erau trãsãturi de excepție. Își face studiile în limba maghiarã și primii sãi îndrumãtori în arta desenului au fost pictorii Manyal Mihaly, Kobor Gyla și Kiss Reszö. În 1916, a fost mobilizat și înrolat în armata austro-ungarã. Întors de pe front, întreaga lui energie este canalizatã spre întemeierea unui for de luptã, cu mijloacele artei, spre afirmarea specificului, etosului româneasc. Înființeazã Asociația bãnãțeanã de arte frumoase, în anul 1922, în cadrul căreia este secretar și organizator al manifestãrilor expoziționale, la care participă cu numeroase lucrãri personale.
Începând cu anul 1924, Ioan Isac este prezent cu lucrãri la toate Saloanele Oficiale, organizate la București de Ministerul Artelor şi de Ministerul Culturii, în calitatea sa de membru al Asociației Artiștilor Plastici din România. O altã trãsãturã specificã pictorului român din perioada interbelicã era aceea de a nu-și uita locul de naștere, de a se implica cu toatã ființa sa în susținerea moralã și culturalã a sãtenilor, mai ales în perioade de restriște, inclusiv în viața comunei Ciclova-Montanã. În acest sens, eforturile sale sunt mãsurate de o scrisoare-document, semnatã la 15 august 1938 de către un membru al unei asociații culturale înființate de Ioan Isac, denumită „Reuniunea de Cetire și Cântãri din Ciclova-Montanã”, şi din care reținem: „Profesorul pictor Ioan Isac, în calitatea sa de învãțãtor în timpul stãpânirii maghiare, picteazã pe seama Reuniunei douã tablouri istorice. Unul reprezentând portretul eroului Avram Iancu, regele munților, iar celãlalt un motto coral, încadrat în tricolorul românesc, alãturi de o Muzã, ocrotitoare a cântecului și poeziei românești de pretutindeni. În jurul acestor tablouri s-a deschis un mare și lung proces politic... Ne-ar trebui coloane întregi pentru a putea tãlmãci mucenicia pilduitoare și spiritul de sacrificiu al pictorului profesor Ioan Isac. Tot prin îndemnul sãu se înjghebeazã pe lângã Reuniunea de Cetire... o bibliotecã care azi numãrã 2.000 de volume. Valoarea și conținutul cãrților donate de pictorul Ioan Isac au avut, așa cum trebuia, un rol însemnat, gustul cetitului a început a se dezvolta prin acest numãr de cãrți puse la dispoziția poporului. Pentru prezent, cât și pentru viitorime, acum și întotdeauna, faptele care au prezidat la destinele acestei comune și cele ale instituției naționale trebuie eternizate”.
Destinul nu a fost fast cu pictorul și opera sa, rãmasã izolatã și uitatã de critica regimului comunist, deși la nevoie aceasta ilustra o sãrbãtoare religioasã cu un tablou al pictorului, fãrã sã-i menționeze numele. Casa în care și-a organizat muzeul, în anul 1942, a intrat în posesia unui „activist” pe tãrâmul medical și s-a grãbit sã-i șteargã numele de pe clãdire și sã-i înstrãineze mormântul, numele sãu fiind șters și de pe crucea de marmurã, rãmasã la locul de veci. Domnul sã-i primeascã întreaga jertfă și sã-l înscrie în Cartea Vieții.