Modele de caracter

Suma valorilor spirituale şi morale dobândite din învăţare şi experienţe sociale sunt cuprinse în caracter, care ne defineşte ca oameni. Pentru că se formează, putem numi caracterul zestrea sufletului, depozitarul agoniselii celor care se arată în omenie şi, mai ales, celor prin care putem câştiga veşnicia. `A fi mare, nu-i mirare. A fi om, e lucru mare”, spune o veche expresie populară, care evidenţiază superioritatea caracterului în faţa reuşitelor profesionale, fără a minimaliza cel din urmă aspect, ci doar ierarhizându-le. În zilele noastre, există tendinţa de inversare a ordinii din proverbul românesc despre omenie, prin preocuparea uneori chiar obsesivă pentru dezvoltare personală, axată pe îmbunătăţirea abilităţilor în carieră, şi neglijarea laturii caracteriale. Formarea caracterului este o evoluţie morală şi spirituală, care pune la bază dragostea faţă de Dumnezeu şi de semeni ca manifestare firească a umanului în lume.

Prioritizând dragostea în faţa credinţei şi a nădejdii, Sfântul Apostol Pavel spune că `de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”, arătând astfel că la baza formării caracteriale se află iubirea. Nici o valorizare profesională nu este suficientă pentru caracterizarea a ceea ce ne face cu adevărat să fim oameni, şi nu trebuie înţeles ca o trecere în derizoriu, ci ca o evidenţiere a faptului că dragostea este punctul definitoriu în tot ceea ce suntem şi facem. Iubirea nu doar formează caractere, ci este profund transformatoare şi vedem cum l-a schimbat pe Sfântul Apostol Pavel din prigonitor al creştinilor în apostol al lui Iisus Hristos. Aceeaşi iubire transformatoare ni se relevă şi la femeile mironosiţe, devenite `apostoli către Apostoli”.

Înţelegem forţa iubirii din însăşi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos despre femeia păcătoasă, care a venit cu un alabastru de mir şi i-a spălat picioarele cu lacrimile ei: `Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit”. Dragostea explică tăria de caracter de care au dat dovadă femeile mironosiţe în urmarea Domnului lor, batjocorit şi răstignit de iudeii împietriţi de ură. Din iubire fierbinte au avut credinţa neşovăielnică în dumnezeirea lui Iisus Hristos, curajul jertfelnic de a-L urma chiar şi în primejdie fiind, devotamentul asumat până la capăt. Iar iubirea le-a fost răsplătită cu privilegiul de a fi martore ale Învierii Domnului.

Mironosiţele ne arată în mod irecuzabil faptul că pe temeiul iubirii se construieşte caracterul şi că ea, iubirea, întăreşte credinţa în Dumnezeu, dă curajul în înfruntarea situaţiilor-limită, consolidează devotamentul, oferă echilibru sufletesc, dă nobleţe, influenţează pozitiv în societate etc. Dragostea purtătoarelor de mir reprezintă, de fapt, replicarea în lume a iubirii divine faţă de oameni şi, din această perspectivă, urmându-le exemplul, împlinim şi noi ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la fiecare. Căci El cuantifică iubirea pe care o oferim, şi nu performanţele profesionale.

Mergând în profunzimea modelului caracterial fundamentat pe iubire, observăm că el depăşeşte semnificaţia omeniei, trăsătură remarcabilă de altfel, şi ţinteşte formarea de caracter întru desăvârşire, atingerea sfinţeniei ca şi condiţie pentru dobândirea veşniciei.