Modul de a păstra „necăderea din bine“

Din punct de vedere teologic, virtutea creştină defineşte tăria şi statornicia pe calea binelui, întărită de săvârşirea faptelor bune (virtus, virtutis - putere, curaj, bărbăţie, bunătate, cinste). Deoarece vine din interior, virtutea este roada harului, a credinţei, a nădejdii şi a dragostei care izvorăsc din Dumnezeu, prin Mântuitorul Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel: "Iar rodul Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie; împotriva unora ca acestea nu este lege" (Galateni 5, 22-23).

În Sfânta Scriptură, virtutea poate fi definită cu ajutorul mai multor termeni, precum: credinţă, nădejde, dragoste, bunătate, putere, moştenire, cinste, adevăr, dreptate, credinţă, nume bun etc. Despre ea putem vorbi ca despre o perfecţiune desăvârşită sau putere dumnezeiască: "Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vedeţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată" (I Petru 2, 9). Pe de altă parte, virtutea poate fi socotită ca putere sau însuşire omenească: "Spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi" (I Petru 1, 4-5); "Virtutea este o dispoziţie sufletească" Din punct de vedere moral, virtutea creştină este puterea de care se învredniceşte credinciosul ca urmare a comuniunii cu Dumnezeu, adoptând un mod adecvat de comportare faţă de sine însuşi, faţă de semeni, dar mai ales faţă de Dumnezeu. Întrucât binele nu este un principiu impersonal, ci Însuşi Dumnezeu - Izvorul binelui, virtutea se dobândeşte prin comuniunea personală cu Dumnezeu şi prin săvârşirea voii Lui. Ea se înfăţişează ca o cumpătare şi se caracterizează prin măsură. Sfântul Antonie cel Mare ne oferă în acest sens coordonatele prin care îl putem recunoaşte pe omul cu suflet raţional şi virtuos: "Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, râsul, ocupaţiile sau întâlnirile cu semenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte". Clement Alexandrinul ne spune că "virtutea este o dispoziţie sufletească, conformă cu raţiunea pe întreaga viaţă. Da, cea mai înaltă ştiinţă, însăşi filosofia, este definită ca fiind o cercetare a justeţii raţiunii; de aici urmează neapărat că orice greşală săvârşită faţă de raţiune să se numească pe bună dreptate păcat". În tâlcuirea pe care o face la "Cântarea Cântărilor", Sfântul Grigorie de Nyssa spune: "Virtutea este nu numai a privi la bine şi a fi în împărtăşirea de bine, ci şi a păstra necăderea din bine". Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe ne oferă şi ea următoarele explicaţii cu privire la virtute: "Faptele bune, adică virtutea creştină, sunt o roadă care se naşte din credinţă, ca dintr-un pom, după cum stă scris: "după faptele lor îi veţi cunoaşte" . Şi într-un alt loc: "Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii". Iar Ioan: "Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut dacă păzim poruncile Lui"". Împărţirea teologică a virtuţilor După înclinaţia omului spre bine, virtutea este una singură. Pe de altă parte, date fiind manifestările complexe pe care omul le dezvoltă în societate, aceste calităţi lăuntrice îmbracă mai multe forme. Pentru a sublinia felul lor de manifestare, Biserica noastră a stabilit, prin învăţătura ei de credinţă, ca virtuţile să se împartă în: virtuţi teologice şi virtuţi morale. Virtuţile teologice - sunt mijloace dumnezeieşti date creştinului odată cu harul sfinţitor prin Taina Sfântului Botez, pentru a-L putea cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a putea intra în legătură cu El. Acestea sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Deoarece asigură legătura nemijlocită a omului cu Dumnezeu, ele au mai fost numite şi virtuţi suprafireşti sau supranaturale. Importanţa lor este arătată de Sfântul Apostol Pavel, care spune: "Aşadar, fiind noi îndreptăţiţi din credinţă, pace avem cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care avem şi apropiere prin credinţă, la harul acesta, în care stăm şi ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu... Iar nădejdea nu ne face de ruşine, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă" (Romani 5, 1-5). Virtuţile fireşti sau câştigate Virtuţile morale călăuzesc viaţa creştinului faţă de semenii săi şi au ca scop îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale după legile şi rânduielile Bisericii. Deoarece stau la temelia vieţii de toate zilele, virtuţile morale au mai fost numite şi cardinale. Spre deosebire de cele teologice sau insuflate, virtuţile morale pot fi câştigate de către fiecare creştin prin puterile fireşti cu care este înzestrat şi, de asemenea, pot fi exercitate în relaţiile cu semenii, în acest sens ele numindu-se şi virtuţi fireşti sau câştigate. Sfântul Maxim Mărturisitorul analizează doar trei dintre virtuţile morale: iubirea, înfrânarea şi rugăciunea. "Este cu neputinţă - spune Sfântul Părinte - ca mintea să se ocupe cu desăvârşire numai cu Dumnezeu dacă nu va dobândi aceste trei virtuţi: iubirea, înfrânarea şi rugăciunea. Căci iubirea îmblânzeşte iuţimea, înfrânarea veştejeşte pofta, iar rugăciunea desface mintea de toate înţelesurile şi o înfăţişază goală înaintea lui Dumnezeu. Aşadar, aceste trei virtuţi îmbrăţişază toate virtuţile şi fără de ele mintea nu se poate ocupa de Dumnezeu, slobozită de toate celelalte". Privite temporal, virtuţile cardinale sunt anterioare creştinismului. Ele sunt amintite şi în cărţile sapienţiale ale Vechiului Testament. În primele veacuri creştine, despre importanţa lor au vorbit majoritatea Sfinţilor Părinţi: Clement Alexandrinul, Origen, Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim, Sfântul Ambrozie şi alţii.