Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (IV)
Poate că ar părea ciudat, dar la nivelul Ministerului Cultelor fenomenul monahal reprezenta o importantă problemă, deoarece statul comunist avea interesul să păstreze imaginea unei bune relaţii cu Biserica. De aceea s-au întocmit mai multe variante de reformare a monahismului, cu studii de impact, astfel încât reacţia din partea Bisericii să fie preîntâmpinată. Într-un referat din 1949, responsabilii din Ministerul Cultelor analizau diferite variante de impact într-o eventuală abordare a chestiunii monahale în condiţiile politice, economice şi sociale ale regimului comunist: „Monahismul este, în sânul fiecărui cult, o forţă puternică, tradiţionalistă, mistică şi conservatoare, iar pe plan politic e reacţionară şi ostilă eliberării maselor de sub puterea formelor primitive ale ritualului şi practicilor religioase. [...] O revizuire a problemei monahismului se impune în interesul însuşi al bisericilor şi al liniştii publice. Revizuirea trebuie să ne lămurească asupra măsurilor de luat faţă de monahi.
O primă atitudine ar fi aceea de a-i lăsa aşa cum sunt, cu speranţa că forţa lor va slăbi pe măsură ce trecerea ţării spre socialism va aduce o creştere a nivelului cultural al maselor. Aceasta ar fi, pentru ei, o condiţie neprielnică, deoarece, pe de o parte, ei ar pierde influenţa asupra maselor, iar pe de altă parte, numărul celor ce s-ar îndrepta spre călugărie ar scădea. Această atitudine e cel puţin discutabilă. A lăsa ca acest proces să se petreacă de la sine, fără nici o supraveghere din partea statului, înseamnă să lăsăm şi posibilitatea unor surprize. Faptul seamănă în parte cu soluţia integrării paşnice a burgheziei în socialism. Aşa că noi socotim nejustă o asemenea soluţie. Am văzut că printre monahi mai sunt încă elemente dubioase, ba chiar că la unii există o îndrumare sistematică a lor spre o atitudine duşmănoasă faţă de regim. În plus, burghezia tinde spre ei, îi caută pentru a-i folosi, pentru scopurile ei. În faza actuală a luptei de clasă, reacţiunea se camuflează unde poate şi cum poate. Ea nu neglijează acest teren, care e foarte prielnic pentru a câştiga aderenţi, chiar şi din sânul păturilor mijlocii.
O a doua soluţie, care ar părea cea mai simplă şi ideală, ar fi desfiinţarea, pur şi simplu, a monahismului. Şi această soluţie este însă nejustă. Ar însemna să lărgim mult terenul de luptă şi în loc să avem de-a face numai cu monahii, să avem de-a face cu masele largi ale celor încă neridicaţi ca nivel şi care cred încă în ei. Întrucât organizaţiile religioase trăiesc şi au putere prin aderenţa pe care o au în masă, orice măsură radicală îndreptată în contra lor ar trezi nemulţumiri în masă, nemulţumiri care ar fi folosite ca apă tulbure pentru acţiuni duşmănoase de natură politică. Defectele defavorabile ar fi incomparabil mai mari decât acţiunea defavorabilă pe care o pot desfăşura călugării înşişi în prezent.
Singura soluţie justă şi posibilă este aceea a limitării forţei monahismului şi a limitării posibilităţii lui de a influenţa masele. Această limitare trebuie să se facă pe trei laturi: limitarea forţei organizatorice; limitarea forţei economice; limitarea forţei teologice. Această limitare nu poate fi socotită defavorabilă nici de către Biserică [sic!]. Bisericile de azi trăiesc numai în măsura în care au credincioşi, care aderă liber la ele. O politică religioasă proprie a bisericilor care să ducă la acţiuni de prozelitism şi de misionarism nu mai e cu putinţă în stadiul actual al nivelului libertăţii şi dezvoltării conştiinţelor. Aşa că un număr prea mare de monahi nu are la ce folosi. Din contră, o creştere prea mare a numărului monahilor poate fi prilej de tulburare chiar în sânul bisericii. O readucere a forţei monahismului este astfel, din toate punctele de vedere, bine-venită“.