Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular” (XXXV)

Prin planul de reformare a monahismului elaborat de lucrătorii Securităţii şi ai Departamentului Cultelor se încerca diminuarea fenomenului monastic printr-o restricţionare care să fie prevăzută chiar în legiuirile bisericeşti lucru pe care ierarhii Bisericii îl vor accepta cu mare greutate şi într-o exprimare vagă. De acum, practic, va începe o perioadă de negocieri între reprezentanţii statului şi cei ai Bisericii pentru rezolvarea acestei probleme conform planurilor celor două organe de represiune comuniste, în repetate rânduri cei din Departamentul Cultelor exercitând presiuni de la nivelul cel mai de jos, prin obligarea unor stareţi/stareţe să nu mai primească tineret în mănăstiri şi până la cel superior, al ierarhiei, respectiv al Patriarhului Justinian, care nu accepta planul de reformă.

Pentru început, prin controlul exercitat în cele mai mici detalii în planurile de învăţământ teologic, Departamentul Cultelor a aprobat ca tematici de studiu la cursurile de Magisteriu subiecte de istorie bisericească românească cu referire la problemele monahismului şi canonicitatea din sec. al XIX-lea. Prin cenzura exercitată în publicaţiile bisericeşti, Departamentul Cultelor a aprobat publicarea unor studii, de altfel bine documentate şi cu reale contribuţii istoriografice, despre legiuirile bisericeşti sau statutul clerului şi monahilor în vremea domniei lui Cuza. Astfel, funcţionarii din Departament obţineau o bază documentară în problemă, făceau loc ideii de reformă în monahism şi dădeau un semnal către ierarhia română că statul poate exercita oricând presiuni mari în această privinţă.

Tot responsabilii din Departamentul Cultelor vizau desfiinţarea aşezămintelor monahale din localităţi, zonele izolate şi a celor în care vieţuiau puţin călugări şi care nu aveau posibilităţi de cazare sau a celor care sunt foarte mult vizitate de pelerini, potrivit celor referate încă din 1949. Această măsură era determinată mai ales de creşterea numărului vieţuitorilor din Patriarhia Română cu 1.026 de călugări şi călugăriţe în 1954, tendinţă care se păstra, deoarece responsabilii din Departamentul Cultelor constatau că în cursul anului 1957 intraseră în monahism 139 de călugări şi călugăriţe, până la sfârşitul anului 1958 înregistrându-se un total de 6.227 de vieţuitori/vieţuitoare, situaţie fără precedent în istoria bisericească românească.

În consecinţă, conform unui plan din 1956, se arăta că „mănăstirile şi schiturile care se află în oraşe sau sate ştrebuieţ să devină biserici de mir. În caz că în aceste parohii există biserici, în fostele mănăstiri sau schituri să se facă slujbe din vreme în vreme de către preoţii din localitate; călugării şi călugăriţele de la mănăstirile şi schiturile desfiinţate, dacă voiesc să rămână în călugărie să fie trimişi la mănăstirile care au cooperative; călugării şi călugăriţele care voiesc să plece din monahism să fie plasaţi în câmpul muncii; fraţii şi surorile să fie îndemnaţi să plece din monahism intrând în câmpul muncii; în mănăstirile şi schiturile desfiinţate care se găsesc la mare distanţă de localităţi pot fi lăsaţi ca paznici câte un călugăr nehirotonit”. Astfel erau vizate pentru desfiinţare 54 aşezăminte, precum: Antim (26 vieţuitori), Dealul-Târgovişte (1), Negru Vodă-Câmpulung (6), Balaciu-Ialomiţa (16), Cetăţuia-Muscel (4); Slănic-Muscel (5), Eroii Neamului-Guranda-Suceava (20), Bârnova-Iaşi (2), Bisericani-Neamţ (1), Boureni-Iaşi (6), Cămârzani-Suceava (2), Horăicioara-Neamţ (1), Hlincea-Iaşi (3), Icoana-Neamţ (3), Pângăraţi-Neamţ (1), Coşna-Suceava (6), Zosin-Botoşani (8), Bucovăţul Vechi-Craiova (5), Călui-Balş (3), Crasna-Gorj (5), Topolniţa-Severin (5), Prisaca-Craiova (3), Predeal-Prahova (3), Găvanul-Buzău (7), Lepşa-Vrancea (10), „Sfânta Elisabeta”-Cluj (1), Trivalea-Piteşti (2), Pătrunsa-Hurezi (1), Pahomie-Bărbăteşti (1), Jgheaburi-Vâlcea (8) sau Hadâmbu-Iaşi (4). (Va urma)