Munposan ’94, spitalul unde te operează Dumnezeu

Munposan '94 din Bucureşti este singura unitate spitalicească din România în care principiul dual "sănătate-credinţă" este aplicat la modul cel mai concret. Aici, înţelegerea că suferinţa trupului este strâns legată de suflet face ca bolnavul să fie tratat în spiritul iubirii lui Dumnezeu, adică al grijii de frate din partea personalului medical, iar vindecarea poartă în sine roadele acestei înălţătoare relaţii de comuniune.

Două cuvinte îmi cearcă insistent fereastra minţii, după vizitarea Spitalului Munposan '94: "lăcaş" şi "nădejde". Primul, rostit de un pacient care cu acest termen numeşte unitatea medicală, iar cel de-al doilea, spus de către preotul capelan al spitalului, Ionuţ Duţă, care exprimă, deopotrivă, speranţa personalului medical şi a pacientului în vindecarea ce vine de la Dumnezeu. La prima vedere, cele două cuvinte s-ar potrivi mai degrabă spaţiului mănăstiresc. Cunoscându-l însă pe medicul primar chirurg, doctor în ştiinţe medicale Codruţ Munteanu, directorul şi ctitorul acestui spital, vom înţelege mai uşor de ce, rostite în context, cele două cuvinte poartă în adâncimea înţelesului lor un adevăr mai profund, mai special şi exprimă o relaţie vindecător-vindecat foarte aproape de ceea ce se petrece în lucrarea duhovnic-fiu duhovnicesc. Chip ascuns al normalităţii supravieţuitoare Mărturisesc faptul că, până să citesc un interviu al domnului dr. Codruţ Munteanu într-o revistă... cu reţete culinare (!), nu ştiam că există un asemenea spital. Că într-o Românie cu un sistem de sănătate în stare de comă profundă, undeva, în Bucureşti, aproape de Gara de Nord, un colectiv de medici şi un preot acordă atenţie de duhovnic pacienţilor. Că prin ceea ce fac pentru semenii lor aflaţi în suferinţă contrazic tot ce se întâmplă prin spitalele noastre, aşezând actul medical în firescul datoriei şi, de ce nu, al bucuriei de a lucra în iubire şi frică de Dumnezeu. Această normalitate, în marea de rătăcire în care ne zbatem, fără prea multe iluzii de supravieţuire, pare, la prima vedere, nefirească, suspectă. Iată de ce m-am grăbit să ajung acolo. Să văd cu ochii mei acasă la ea normalitatea. Să o pipăi. Să-i iau pulsul. Să-i văd chipul ascuns românului de prea multă vreme. Să văd cât de adevărată este. Că trăieşte fără mască de oxigen. Că lucrează. Că salvează şi chiar zideşte suflete. O "arătare" imposibilă pentru mulţi români din România noastră de fiecare zi. Că nu este doar o "făcătură" de presă răsplătită cu cine ştie ce servicii sau bani. Că nu este nici rezultatul imaginaţiei unui gazetar exaltat, ci o realitate, incredibilă, ce e drept, dar vie. Şi n-aveam să mă înşel. Nici să mă mir peste poate, ci doar să recunosc şi să mărturisesc cu reală satisfacţie: "Da, la Munposan '94, normalitatea există. Şi ea poartă chipul lui Dumnezeu". Caritatea privatului înnobilează actul social Precum mulţi alţii, cunoscând pe propria-mi piele rezultatele "performantului" sistem sanitar românesc de după decembrie 1989, m-am întrebat, încă de la începutul demersului meu, ce ar putea însemna un aşezământ medical creştin sau cum se împacă acest concept cu cel de aşezământ privat, cunoscând ce rol joacă banul în sectorul sanitar. "Desigur, stigmatul este profund social. Când vorbeşti de sistem de sănătate creştin-privat, mulţi cred că se face o selecţie a celor cu bani, care îşi permit să vină într-un asemenea aşezământ. Eu însă am văzut sistemul acesta prin a putea oferi acces absolut oricărui om la servicii de calitate. Şi am să mă explic: pentru cine a bătut la uşa noastră şi ne-a spus că nu poate să plătească o consultaţie sau nu-şi permite, sau nu are bani să se interneze aici, am găsit soluţia ca, prin bun-simţ, prin munca şi devotamentul echipei din jurul meu, în întregime de o probitate morală şi o impregnare deosebit creştină, să rezolvăm situaţia. Să-i tratăm şi pe cei săraci. Astfel, 60 la sută din activitatea acestui centru medical privat a devenit una socială, gratuită. Aici, spre exemplu, monahii, monahiile, preoţii şi episcopii sunt trataţi gratuit. Pentru mine, aceşti oameni, care sunt aproape de Dumnezeu, nu vor plăti niciodată o taxă cât de mică. Este legământul meu cu Dumnezeu, faptele mele pentru Dumnezeu. Pentru pacienţii care nu pot achita taxele, noi avem un sistem aparte de plată a serviciilor. Totul a pornit de la o bătrânică. Pentru a se opera la noi, ea a vândut vaca să facă rost de bani. Atunci mi-am dat seama ce important este ca eu să vin şi să-i ajut pe aceşti oameni. Şi atunci am gândit un sistem de rate, întins pe şase luni, timp în care pacientul poate să achite costurile. Acest sistem mi-a dat posibilitatea să lucrez cu clasa medie", mă lămureşte domnul dr. Codruţ Munteanu. Aşezat pe drumul care trebuie Caritatea, credinţa, împreună-lucrătoare în acest spital, sunt în esenţă o continuitate a vieţii de copil, de adolescent, de tânăr student a medicului Munteanu. Accesul la două mănăstiri, Viforâta şi Dealu, prin bunicii săi foarte credincioşi, l-a adus pe copilul Codruţ faţă în faţă cu un duhovnic care "a început să investească" în el şi care l-a "aşezat pe drumul care trebuie". Legătura cu părintele Gheorghiţă Precup de la Mănăstirea Viforâta, căci despre acest duhovnic este vorba, a fost permanentă. A urmat apoi legătura cu părintele protosinghel Miron Lazea, de la Mănăstirea Dealu, cu maica stareţă Eufrosia Poiană, care l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Aşa a devenit, nu cu uşurinţă, să fie acceptat ca medic "de chilie" la Mănăstirea Dealu, bucuros că putea să se exprime, să ajute călugării bătrâni şi suferinzi, "şi să întorc şi eu dragostea acestor duhovnici", cum mi-a mărturisit într-o lungă discuţie purtată la ceas de seară în cabinetul domniei sale. Acolo, după multe încercări, în chilia încredinţată, a început să organizeze "o mică rezervă, cu o fişă de observaţie" şi să gândească "o strategie despre cum trebuie îngrijit un bătrân într-o mănăstire, într-un cămin", cu binecuvântare de la duhovnic. Acceptat cu greu ca medic pământean, după Marele Medic Hristos, la ceva vreme a efectuat şi prima operaţie, pe un hol, vindecând unghia bolnavă a unui părinte de 90 de ani. Aşa au început să i se deschidă uşile chiliilor. "Aşa au început dialogurile mele cu aceşti călugări despre Dumnezeu, despre ce înseamnă medicină, despre cât înseamnă puterea omului de vindecare şi că aceasta aparţine lui Dumnezeu. Acele discuţii m-au făcut să fac o altă facultate, neştiută, nevăzută de nimeni: facultatea discuţiilor cu duhovnicul. Aveam ecuaţii, necunoscute, cercetam în cărţi, dar nu găseam soluţii. Mă duceam însă la părinţi, le spuneam ce făceam. Sfaturile lor, poveţele pe care le-am primit m-au determinat să gândesc conceptul de a trata, de a ajuta un om ca pe un tot unitar: suflet - Dumnezeu - trup". Lucrarea aceasta i-a permis o dezvoltare deosebită şi o profundă înţelegere a actului medical, a operaţiei care "60-70 la sută înseamnă stăpânirea situaţiei de către medic, restul aparţine lui Dumenzeu". Şi că "Dumnezeu dăruieşte chirurgului care ştie să se roage şi să aibă viaţă aleasă", cum spune doctorul Munteanu. "În sala de operaţie este o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul (singura scăpată dintr-un incendiu, după cum aveam să aflu de la părintele Ion Duţă - n.r.). Privesc icoana şi atunci simt cumva cum mâinile se mişcă într-un anumit mod pe care eu nu-l mai coordonez, dar văd rezultatul. Văd cum ele scot tumora. Numai iubindu-L pe Dumnezeu înţelegi cum s-a putut face treaba asta", mai spune domnul doctor. Comunicarea, atuul principal al vindecării Ascultându-l pe medicul Codruţ Munteanu am aflat cum reuşeşte să vindece pacientul trupeşte şi sufleteşte. "Principalul meu atu este comunicarea. Cuvântul. Mesajul. În momentul în care pacientul te simte, el se deschide exact ca la duhovnic, iar comunicarea te duce la 60-70 la sută din diagnostic, numai prin anamneză", îmi spune acesta. Într-un dialog cu medicul Munteanu, evident, sunt invocaţi şi dascălii domniei sale: profesorul Dan Setlacec, "un chirurg tulburător, care în vacanţe se retrăgea la Mănăstirea Polovragi, singur cu Dumnezeu într-o chilie, unde se încărca atât de tare duhovniceşte, încât, la întoarcere, ne dăruia şi nouă"; prof. dr. acad. Ştefan Milcu şi prof. dr. Marcela Pitiş de la Institutul "C.I. Parhon", de la care a învăţat tainele chirurgiei tiroidiene. Pe medicul Codruţ Munteanu, directorul Spitalului Munposan '94, îl îngrijorează însă viitorul acestui aşezământ, dar îşi aduce aminte de un lucru: "N-am crezut niciodată că voi fi în stare să gestionez despărţirea de tatăl meu, un om extraordinar, pe care l-am iubit foarte mult. În momentele acelea de criză, de pustietate sufletească, am văzut un lucru: cea care a fost lângă mine şi mi-a dat o altă gândire a fost Biserica. Forţa şi mesajul ei. De aceea, cred că, probabil, acest aşezământ va trebui preluat şi gestionat în totalitate de Biserică. Pentru că eu cred că, dacă vom lăsa sistemul privat de sănătate să se dezvolte la voia întâmplării, vom ajunge la o teribilă debandadă. De aceea cred că Biserica trebuie să-şi asume şi această responsabilitate", spune domnia sa. Şi, în această direcţie, doctorul Munteanu mai are un argument. În 1996, când prima clădire a aşezământului a fost mistuită în întregime de foc, tot Biserica a fost cea care i-a dat speranţă şi viitor. "În ziua de Înviere, după Săptămâna Patimilor, când s-a întâmplat dezastrul, a venit aici Înalt Preasfinţitul Teodosie şi mi-a spus: "Ce a fost a trecut. Ce va fi de acum te vei speria tu însuţi de ce vei realiza aici. Este binecuvântarea şi dragostea lui Dumnezeu. Dar te rog un lucru: mai întâi, refă biserica arsă şi după aia spitalul". Şi atunci am refăcut mai întâi biserica arsă şi apoi spitalul. Şi Dumnezeu mi-a dat belşug şi bucurie", mărturiseşte directorul Spitalului Munposan '94. Când Hristos stă la temelia spitalului Ajuns preot al capelei cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului din Spitalul Munposan '94 prin "voia lui Dumnezeu, iniţial ca referent pe resurse umane, apoi cântăreţ bisericesc, iar după plecarea părintelui Iulian Scoipan ca preot", părintele Ionuţ Duţă îmi întregeşte imaginea lucrării de vindecare a suferindului, întrupată aici din lucrarea Mântuitorului Iisus. "La temelia spitalului stă Hristos, la propriu şi la figurat. La propriu, pentru că această capelă se află la subsolul clădirii, şi la figurat pentru că tot ceea ce se întâmplă aici se face în şi pentru Hristos", mărturiseşte acesta. Aflu apoi de la cucernicia sa că activitatea preotului de spital nu se rezumă numai la cea liturgică în capelă, ci este mult mai extinsă. Purtarea de grijă a pacientului începe, pentru sfinţia sa, încă de la sosirea acestuia în unitate. Spre exemplu, cei care au nevoie de operaţie sunt pregătiţi fiecare în parte în salon de către psihologi şi psihiatri, iar duhovniceşte, de către preot, toată pregătirea având ca scop liniştirea omului. "În capelă apoi ţinem slujbele specifice cultului divin, iar în zilele de operaţii, pacienţii coboară cu noi aici, unde le facem o rugăciune specifică, stăm de vorbă cu ei, îi spovedim, îi împărtăşim, după caz, continuând să vorbim cu ei până în momentul anesteziei. Când deschide ochii după operaţie, pacientul îi vede lângă el pe medicii asistenţi şi pe preot", spune părintele. Şi mai spune ceva preotul Duţă. Că, după teribila încercare prin care a trecut spitalul în 1996, "am avut tăria extraordinară de a o lua de la capăt. Se pierduse totul, dar noi nu ne pierduserăm nădejdea". Modul de tratare de aici este apreciat şi recunoscut ca fiind foarte bun de către pacienţii înşişi. Chiar noi am avut prilejul să le aflăm gândurile în timpul vizitării spitalului. Maria Stupre, din Baloteşti, Maica Ecaterina, de la Mănăstirea Răteşti, Ana Maria Movilă, colega noastră de la Radio Trinitas, Marcel Stoian, din Cornu, judeţul Prahova ("asemenea lăcaşuri ar trebui să fie mai multe în ţară pentru că am gândi şi ne-am hrăni şi sufleteşte, şi medical astfel", crede acesta), Angelica Moroşanu, din Fălticeni, Veronica Costinescu, din Bucureşti, sau Doina Duşa, din Capitală, ne-au vorbit despre prompitudinea, calitatea actului medical, bunătatea, smerenia şi grija de care dă dovadă faţă de bolnavi întregul corp medical. Şi poate aţi crede că spusele lor sunt doar aşa vorbe de complezenţă, dacă nu ar fi şi mărturia Paulei Păvălaşcu, din Buzău, bucătăreasa pe care am întâlnit-o gătind cina bolnavilor. Domnia sa, după refacere în urma operaţiei efectuate de către doctorul Munteanu, pe la începutul activităţii acestui aşezământ medical, a hotărât să nu se mai despartă de el. Aşa că s-a mutat definitiv în spital, convinsă fiind că "puterea lui Dumnezeu este peste tot" şi că numai prin voia şi lucrarea Lui oamenii îşi găsesc vindecarea în acest spital. Am neglijat voit să vorbim despre condiţiile de cazare şi tratament de care beneficiază bolnavii în acest spital, pentru că ele sunt pe măsura faptelor medicilor de aici. Dar, la plecare, sincer, ne-a făcut plăcere să aflăm de la părintele Duţă că, la externare, fiecare pacient primeşte într-o mapă, alături de rezultatele analizelor, o iconiţă, o carte ortodoxă şi "Ziarul Lumina", ca semn de lumină şi grijă sufletească din partea Bisericii noastre. Şi asta înseamnă mult pentru ceea ce se petrece într-un spital unde conceptul dual "sănătate-credinţă" este aplicat la modul cel mai concret.