Muzeul Satului, rod al cercetărilor monografice gustiene

S-au împlinit, în 17 mai, 90 de ani de la inaugurarea Muzeului Satului din București, instituție de referință în rândul muzeelor etnografice în aer liber din țară. Istoria sa se confundă cu numele întemeietorului, sociologul Dimitrie Gusti, cel care, alături de un grup de colaboratori fideli, a reușit să amenajeze, în două luni, un muzeu cu un patrimoniu de excepție.

Probabil că astăzi bucureștenii nu ar fi putut avea, pe bulevardul Kiseleff, un sat în miniatură, cu ulițe și case ca niște machete înduioșătoare, cărări mărginite de iarbă, biserici de lemn ori unelte ale meșterilor de odinioară, dacă în perioada interbelică nu ar fi existat mai multe personaje providențiale - sociologul Dimitrie Gusti, întemeietorul conceptului și al muzeului, scenograful și dramaturgul Victor Ion Popa, după ale cărui planuri a fost amenajat acesta, specialiștii și echipele studențești care, vreme de un deceniu, au făcut cercetări monografice în mai multe zone ale României Mari, căutând să înțeleagă lumea satului, pentru ca mai apoi s-o poată explica, meșterii și gospodarii care au pus umărul să refacă, în perimetrul muzeului, casele, bisericile, instala­țiile tehnice, așa cum fuseseră înainte de dezasamblare în bătăturile lor. Amenajarea nu ar fi putut fi posibilă fără sprijinul material al Fundației Regale „Principele Carol”, regele Carol al II-lea fiind un susținător moral al proiectului. Inaugurarea publică, din 17 mai 1936, a fost făcută în prezența lui.

Dosarele și informațiile aduse din campaniile de cercetare monografică au constituit baza științifică în constituirea muzeului. Echipe mixte fuseseră, începând din 1925, în mai multe campanii monografice prin toate zonele țării. Istoria le consemnează ca fiind foarte valoroase pe cele de la Fundu Moldovei din jud. Suceava, Nereju din jud. Vrancea, Drăguş din jud. Braşov, Dragomireşti din jud. Maramureş, Clopotiva din jud. Hunedoara, Runcu din jud. Gorj, Ruşeţu din jud. Buzău. „Schema de cercetare adoptată de Școala sociologică de la București se referea la lucrul cu colective interdisciplinare de 60-100 de cercetători.

Echipa de cercetare care a abordat satul Fundu Moldovei a fost compusă din 60 ­de membri, dintre care 17 specialiști cu experiență și pregătire științifică”, explică dr. Paula Popoiu, managerul Muzeului Satului în prefața ­volumului de documente „Fundu Moldovei: 80 de ani de la prima campanie monografică 1928-2008”. Între numele sonore care au participat la această campanie pot fi amintiți antropologul Francisc Rainer, etnomuzicologii George Breazu și Constantin Brăiloiu și sociologii Ernest Bernea, Traian Herseni și H.H. Stahl.

Ultima campanie sociologică gustiană

Finalizată cu un an după înființarea Muzeului Satului de la București, ultima campanie sociologică, de care s-a preocupat îndeaproape dramaturgul Victor Ion Popa, s-a desfășurat la Dodești, în județul Fălciu pe atunci, azi parte a județului Vaslui. A fost o campanie diferită de celelalte pentru că a vizat sprijinirea și încurajarea sătenilor să ajungă la un nivel cultural și economic superior. „Trei ani la rând au venit echipe studențești, din diverse specialități, care se ocupau de îndrumarea țăranilor pe domeniile lor de competență. De exemplu, erau studenți de la Agronomie care îi învățau pe săteni cum să altoiască, cum să cultive vița-de-vie, cum să cultive pomii. Sau era o maistră de gospodărie care învăța sătencele cum să gătească. Și de la Politehnica erau studenți, care le arătau oamenilor cum să-și facă șanțurile, podețele și lucrau cot la cot cu ei. Cei de la Teologie veneau și țineau predici în biserică, cei de la Medicină dădeau consultații, iar studenții de la Medicină veterinară le arătau cum trebuie vaccinate animalele, cum trebuie îngrijite, furajate. Deci era o educație pe toate laturile”, a povestit, în 2019, pentru Ziarul Lumina, profesorul Victor T. Năstase, ultimul martor al campaniei gustiene de la Dodești.

Un reportaj publicat de Aristide Bărcănescu în ziarul „România”, din 1 octombrie 1938, confirmă cele povestite de profesorul Năstase. Uimit de ceea ce a găsit la Dodești, după cei trei ani petrecuți aici de echipele studențești sprijinite de Fundația Regală și, în mod special, de organizarea întregii vieți a satului - spirituală, economică, administrativă -, în jurul căminului cultural, acesta scria: „Vorbim de căminul cultural fiindcă, după cum am spus, instituția aceasta a absorbit și dirijează întreaga viață materială și sufletească a satului. (...) Toate fântânile din Dodești sunt făcute de echipele regale și întreținute în perfectă stare de conducerea căminului. La fel și podurile, și drumurile. Troițe frumoase, pepinieră bine îngrijită, bibliotecă cu peste 1.000 de exemplare și cu multe gazete, școală țărănească, cursuri de gospodărie casnică, cursuri de bibliotecari, iată, pe scurt, ce au lăsat echipele în această comună, zestre pe care m-am convins că sfatul căminului știe s-o păstreze și s-o împlinească”.

Într-o cercetare publicată în 2016, în revista „Studii de biblioteconomie și științele comunicării”, Laura-Rodica Hîmpă, şefa Centrului de Informare și Documentare din cadrul Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti” al Academiei Române, amintea ceea ce Gusti însuși trasase ca direcție de lucru pentru aceste cămine culturale, în discursul ţinut la 6 august 1935 şi intitulat „Chezăşia unei munci rodnice: Căminul Cultural”: „În concepţia sa, căminul cultural din sat trebuia să-şi însuşească metodele de lucru ale echipei studenţeşti şi să-i ducă mai departe activitatea. În sat era găsit terenul necesar construirii lui, erau strânse donaţii şi zile de muncă de la săteni. Dispensarul şi farmacia pe care le lăsau în sat şi pe care le aprovizionau şi în viitor urmau să-şi continue activitatea şi după plecarea echipei. Se organizau apoi biblioteca satului şi o librărie a căminului, un serviciu de desfacere a cărţilor şi un muzeu local. Nici un echipier nu lucra singur, ci întotdeauna însoţit de oamenii din sat, pentru ca, la plecarea echipei, alţi localnici să poată munci mai departe”.

În cele trei veri petrecute la Dodești, studenții și specialiștii reușiseră să organizeze un sat model: cu drumuri drepte, cu șanțuri regularizate, cu o asociație agricolă înființată, care a cumpărat utilaje agricole moderne pentru a lucra pământul, cu dispensar și baie publică, cu fântâni moderne și clopotniță nouă la biserică. Și cu un cămin cultural în jurul căruia gravita întreaga existență a comunității. Iar munca lor a fost continuată de săteni, până la venirea comuniștilor, după cum povestea în 2019 profesorul Victor Năstase.

Ansamblul muzeal de azi

Dacă în 1936, la inaugurare, muzeul se întindea pe patru hectare și jumătate și cuprindea „33 de complexe autentice transferate din satele cercetate” în cadrul campaniilor monografice, după cum se menționează în istoricul instituției, astăzi suprafața sa este dublă, la fel ca și numărul complexelor.

La 90 de ani de la înființare, patrimoniul pe care îl deține este unul remarcabil, atât în ceea ce privește construcțiile tradiționale expuse în aer liber, cât mai ales fondul documentar „alcătuit din colecţii de manuscrise, studii, schiţe, desene, relevee, planşe, clişee pe sticlă, filme, negative alb-negru şi color, fotografii, ce provin atât din cercetările pe teren ale echipelor de monografişti care au contribuit la fondarea Muzeului Satului, cât şi din investigaţiile ulterioare”.