Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică

Citește și: Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (II)

Însoțind permanent cultul divin public, cântarea bisericească este „limba prin care omul vine către Dumnezeu, fiind un dar bineplăcut Domnului, o exprimare a sufletului plin de evlavie adâncă față de Dumnezeu, a celui care aleargă dis-de- dimineață înaintea Feței Lui”.¹ De aceea, când cuvintele devin neputincioase și lipsite de profunzime în a exprima inefabilul divin, „cântarea mijlocește pătrunderea omului pe tărâmuri care depășesc logica și limitele acestei lumi”.²

Prorocul David, realizând efectul duhovnicesc al rugăciunii prin intermediul cântării, spune: „Cânta-voi Domnului în viața mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi. Plăcute să-i fie Lui cuvintele mele, iar eu mă voi veseli de Domnul” (Psalmul 103, 34-35), îndemnând pe întreg poporul evreu ca să-L laude în cântări pe Dumnezeu, prin cuvintele de la începutul Psalmului 146: „Lău­dați pe Domnul, că bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea” (Psalmul 146, 1), psalm care poartă titlul sugestiv Aliluia.

Cântarea bisericească nu este o activitate aleatorie sau haotică, ci ea implică un real efort intelectual în pregătire şi execuţie. Prin psalmodiere se poate realiza unirea minții cu sufletul, omul reuşind astfel ca să împărtă­șească cele mai inexprimabile sentimente ale sale, întocmai după cum ne învață și Apostolul Pavel spunând: „Căci, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea este neroditoare. Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu «Amin» la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu, într-adevăr, mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte” (1 Cor. 14,14-17). Așadar mintea trebuie ancorată în cântare și strunită în înțelegerea ei ca rugăciunea cântată să aibă puterea de a supune pornirile firii noastre, puterea de a trezi cugetul și de a-l înălța spre Dumnezeu, de a deș­tepta bunătatea și compasiunea din om, de a promova comuniunea în iubire dintre oameni şi de a aduce speranță și bucurie în sufletul omului prin izgonirea întristării (lype), care nimicește curajul şi slăbește puterea fizică și duhovnicească în om, după cum și Solomon învață că „O inimă veselă este un leac minunat, pe când un duh fără curaj usucă oasele” (Pildele lui Solomon XVII, 22). Sfântul Niceta de Remesiana pune mare accent pe această simfonie dintre capacitatea omului de a raționa și gândi textul imnului cântat și interpretarea acestuia: „Să cântăm cu simțul și cu mintea trează, ca să nu displăcem lui Dumnezeu. Căci ne îndeamnă psalmul zicând «Că Dumnezeu este Împăratul a tot pământul; cântați Lui toți cu înțelepciune» (Psalm 46, 7) adică cu pricepere, ca să cântăm nu numai cu suflarea, adică cu sunetul vocii (glasul), ci și cu mintea și să medităm ceea ce cântăm, ca nu cumva mintea fiind robită de cuvinte și cugetări străine să lucreze fără de nici un folos”³, iar îndemnul psalmistului David cu privire la această simfonie este covârșitor: „Că împărat a tot pământul este Dumnezeu, cântați cu înțelegere” (Ps. 46, 8).

Apostolul Pavel numește rugăciunea „sabia duhului” (Efes. 6, 17), pentru că ea dă luptătorilor pioși o armă tare împotriva duhurilor nevăzute. Când rugăciunea este cântată și exprimată într-un limbaj duhovnicesc care străbate mintea și duhul, Dumnezeu, prin harul Sfântului Duh, inundă sufletul despătimindu-l și alungând „duhurile răutății care sunt în văzduhuri” (Efes. 6, 12). Rugăciunea cântată cu duhul și mintea procură sufletului o stare duhovnicească prielnică pentru primirea virtuților care sunt dăruite prin Duhul Sfânt credin­cioșilor iubitori de Dumnezeu și purtători de Hristos sau hristofori. În acest sens Fericitul Augustin afirma că „cel ce cântă, se roagă de două ori - qui cantat, bis orat”.

Evitarea teatralizării muzicii bisericești

Fericitul Ieronim, marele filolog creștin al veacului al IV-lea, a cunoscut îndeaproape atât viețuirea citadină cu toate provocările și „ofertele” hedoniste pe care aceasta le presupune, cât și stilul de viață austeră și severă pe care părinții pustiurilor din Egipt, Sinai și Palestina o practicau.⁴ În acest fel el atrage atenția asupra modului în care cântarea bisericească trebuie executată și mai ales recomandă ca aceasta să fie dezbrăcată de toate influențele muzicii profane care nu face decât să îmbie trupul și întemnițează sufletul, nelăsându-l ca să urce treptele duhov­nicești ale rugăciunii spre Dumnezeu. Așadar, fericitul părinte spunea: „Noi trebuie să cântăm, să psalmodiem și să lăudăm pe Dumnezeu mai mult cu sufletul decât cu glasul nostru (...) să nu umblăm în a îndulci gâtul și larinxul cu medicamente cum fac tragicienii (...), ci să lăudăm pe Dumnezeu cu frică, prin faptele noastre și prin cunoașterea Scripturilor” (Comm. In Epist. ad. Ephes. III, 5, 19).⁵

Normative în acest sens rămân și canoanele 15 Laodiceea (360) și 75 Trulan (680-681), ultimul reglementând următoarele lucruri:

„Voim ca cei ce se află în Biserică spre a cânta (în traducerea Pidalionului se spune «cei ce vin în Biserică spre a cânta») să nu se folosească de strigăte netocmite (fără de rânduială, vaiete) şi să silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva în afară de cele ce sunt rânduite de Biserici, care nu-i sunt nici potrivite, nici cuviincioase, ci cu multă luare-aminte şi smerenie să aducă cântări lui Dumnezeu cel care veghează asupra celor ascunse, căci sfântul cuvânt a învăţat pe fiii lui Israel să fie cucernici (Lev. 15, 31)”.⁶

Tot în acest sens Tipiconul Sfântului Sava cel Sfințit dă indicații despre cum trebuie interpretată o cântare în biserică, pornind de la tradițiile patristice și hotărârile sinoadelor ecumenice: „Strigarea cea fără rânduială a celor ce cântă în Biserică nu se cade să fie primită în cântarea Bisericii. La fel și cel ce adaugă la cântarea Bisericii neprimit este. Să se scoată din dregătoria sa și să nu mai cânte iarăși în Biserică. Că se cade a cânta cu bună cucernicie și cu împreună glăsuire a înălța slavă Stăpânului tuturor și Domnului, ca dintru niște guri din inimile sale. Iar cei ce nu le ascultă pe acestea, muncii celei veșnice sunt vinovați, ca unii ce nu se supun tradițiilor sfinților Părinți și ale pravilelor” (cap. 30).⁷ (va urma)

 

NOTE

¹ Prof. I. Pariinschi, „Despre cântarea bisericească”, traducere de Pr. Paul Mihail, în Mitropolia Moldovei și Sucevei, an XXXV (1959), nr. 3-4, p. 216.

² Diac. Gabriel I. Năstasă, „Protopsalți, cântăreți și dirijori de cor la Catedrala mitropolitană din Iași (sfârșitul secolului al XIX-lea până astăzi)”, Editura Pamfilius, Iași, 2007, p. 9.

³ Magistr. Ștefan C. Alexe, „Foloasele cântării bisericești în comun după Sfântul Niceta de Remesiana”, în Biserica Ortodoxă Română, LXXV(1957), nr. 1-2, p. 171.

⁴ Fericitul Ieronim, Epistole, vol. I, în P S B IX, carte publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, studiu introd. de Constantin Răchită, traduceri de: Dan-Nicolae Negrescu, Diana Maria Diaconescu, Constantin Răchită, Traian Diaconescu, Nicolae Felecan, Ana- Cristina Halichias, Maria-Luiza Dumitru Oancea, Ștefan Cucu, Ierom. Policarp Pârvuloiu, Florentina Nicolae și Florin Filimon, ediție îngrijită de Ana-Cristina Halichias și ierom. Policarp Pârvuloiu, Editura Basilica, București 2013, p. 51.

⁵ Pr. Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, ediția a II-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 145.

⁶ Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 2005, pp. 163 și 242.

⁷ Sf. Sava cel Sfințit, Tipicon întru slava Sfintei celei de o ființă făcătoarei de viață și nedespărțitei Treimi, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Editura Casa editorial-poligrafică „Bons Offices”, Chișinău, 2007, pp. 48 și 56.