Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (II)

Citește și: Muzica psaltică, cale spre simfonia psihosomatică (I)

Caracterul comunitar și de comuniune al cântării bisericești este dezvăluit încă din primele secole creștine. Plinius cel Tânăr, în scrisoarea adresată împăratului Traian în anul 112-113 (Epistola 96, 7), dă mărturie despre creștinii ce se aflau în părțile Bitinei, care „se adunau într-o anumită zi din săptămână (Duminica) și cântau alternativ între ei, imnuri lui Hristos, ca unui Dumnezeu”. Prin această epistolă (Epistola 10, 96, 2) Plinius cerea anumite lămuriri și instruc­țiuni de procedură ca urmare a nemulțumirii acestuia cu privire la modalitatea în care localnicii din acea provincie, profitând de acțiunile drastice ale imperiului roman asupra creștinilor, îi denunțau din invidie sau meschinărie pe inamicii lor spre a fi torturați și chiar uciși. Din însemnările acestuia ca urmare a torturării unei diaconițe, Plinius ajunge la concluzia că noua religie (creștinismul) ce se răspândea din ce în ce mai mult în imperiul roman era întru totul inofensivă imperiului.¹

Cântarea trebuie să fie în comuniune, omofonă  și uniformă

 Părintele Dumitru Stăniloae precizează că slăvirea în comuniune se realizează numai cu ajutorul cântării prin care, fără a anula persoana, se trăiește „o simfonie, o intercomunicare” ². Muzica sacră este cea care unește oamenii în rugăciune, în trăire și în cuvânt, inducând starea de contemplare și interiorizare mistică, duhovnicească, și în acceași măsură oferind grandoare doxologică serviciului liturgic, ca imitare și pregustare a stării de împreună slăvire a lui Dumnezeu cu cetele îngerești: „Noi care pe Heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngerești. Aliluia, Aliluia, Aliluia.”³

Muzica sacră împreună cu reprezentările iconografice și pictura bisericii au capacitatea de a transcende timpul, făcându-ne împreună glăsuitori și împreună rugători cu sfinții reprezentați iconic, dar și menirea de a facilita retrăirea actelor mântuitoare săvârșite de Hristos în istorie, ca mărturie a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru lumea creată de El și condusă spre desăvârșire prin grija Lui proniatoare. De aceea icoana și cântarea bisericească devin: „…un antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu față de lume”⁴ și o veșnică chemare la pocăință, despătimire și transfigurare a vieții fiecăruia dintre noi, prin urcușul duhovnicesc pe „Taborul” inimilor noastre, curățite de patimi și întărite de faptele cele bune, spre a ne putea bucura de lumina veșnică a dumnezeirii lui Hristos și cu­noaș­terea slavei Lui: „Munte prea­înalt având noi inima curățită de patimi, să vedem schimbarea la Față a lui Hristos, care luminează mintea noastră”⁵. În ritualul ortodox, potrivit părerii părintelui Ion Păcuraru⁶, credinciosul laudă pe Dumnezeu împreună cu Sfântul Ioan Damaschin, împreună cu toți sfinții melozi și imnografi, cu personajele și toți sfinții despre care se face referire în cărțile de cult: „Cântarea bisericească transcende materia, ducând-o dincolo de timp și spațiu astfel încât, prin cântare, credincioșii nu rememorează doar evenimentele ce s-au petrecut în cadrul istoriei mântuirii neamului omenesc, ci laudă pe Dumnezeu împreună cu Însuși Hristos Mântuitorul prin cântarea Fericirilor din cadrul Sfintei Liturghii, apoi cu Fecioara Maria spunând: «Mărește sufletul meu pe Domnul, și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic și Sfânt este numele Lui. Și mila Lui în neam și neam spre cei ce se tem de El» (Luca I, 46-50) și cu Sfinții Îngeri, aducând cântarea doxologică: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru oameni bunăvoire!» (Luca II, 14)”.

Acest rol comunitar, mistic și liturgic al cântului bisericesc interpretat cu smerenie și sfințenie are efect catharhic, mediator și armonizator între om și Dumnezeu, în activitatea teandrică a Bisericii. Sfântul Niceta de Remesiana, pornind de la exemplul cântării în comun a celor trei tineri Anania (Șadrac), Azaria (Meșac) și Misael (Abed-Nego): „Și acei trei tineri, într-un singur glas, au lăudat, au slăvit și au binecuvântat pe Dumnezeu în cuptor, zicând: ” (Cânt. celor Trei Tineri, vv. 27-28), care au fost aruncați în cuptorul cel de foc de către regele Nabucodonosor, ca urmare a refuzului acestora de a i se închina ca unui zeu, schi­țează regulile pe care trebuie să le respecte corul în executarea imnurilor sacre: „Chiar sunetul ori melodia să se cânte potrivit sfintei credințe, nu ca una ce redă sufe­rințe de tragedie, ci exprimă în voi adevărata creștinătate; nu ca una ce miroase a ceva teatral, ci produce căința păcătoșilor. Iar glasurile voastre, ale tuturor, nu trebuie să fie stridente, ci la unison. Nu unul să tragă înainte prostește ori unul să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecare să se străduiască cu smerenie a-și potrivi vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în evidență ori a o prelungi, ca pentru a o arăta dintr-o prostească și nepotrivită fală ori pentru a dori să placă oamenilor. Căci noi trebuie să împlinim totul ca îna­in­tea lui Dumnezeu, nu din do­rința de a plăcea oamenilor”⁷.

 Muzica are rolul de a facilita comunicarea cu Dumnezeu, cu noi înșine și cu ceilalți, realizându-se astfel starea de comuniune liturgică prin împreună cântare, la această lucrare fiind îndemnați credincioșii prezenți la Sfânta Liturghie prin cuvintele ecfonisului: „Și ne dă nouă cu o gură și o inimă, a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”⁸, pentru ca peste toți cei prezenți „…să fie milele marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos” . Această împreună cântare este o actualizare și o transpunere peste veacuri a îndemnului Sfântului Apostol Pavel adresat Bisericii din Roma și întregii creștinătăți: „Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos, pentru ca toți laolaltă și cu o gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos”⁹ (Rom. 15, 5-6).

 Așadar, muzica religioasă este aceea care săvârșește în Biserică starea de comuniune între persoane de diferite vârste, ocupații sau intelect. Credincioșii, indiferent de pregătirea sau cultura lor teologică, cântă, și prin aceasta conștientizează și simt totodată faptul că sunt parte integrantă și activă a serviciului liturgic.

Note:

¹ Pr. John Anthony McGuckin, Dicționar de teologie patristică, trad. din lb. eng. de Dragoș Dâscă și Alin Bogdan Mihăilescu, ed. îngrijită de Dragoș Mîrșanu, Editura Doxologia, Iași, 2014, pp. 381 382.

² Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloaie, „Cântarea liturgică comună, mijloc de întărire a unității credinței”, în Ortodoxia, an XXXIII (1981), nr. I, p. 61.

³ Imnul Heruvimilor din cadrul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur și a Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bu­curești 2012, p. 160.

⁴ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre Sfintele Icoane, Editura Basilica, București 2017, p. 20.

⁵ Acest imn apare în Mineiul pe luna august, la slujba Înainte prăznuirii Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în data de 5 august, la Tricântarea de la Utrenie; Mineiul pe august, tipărit în zilele păstoriei Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2003, p. 60

⁶ Pr. Ion Păcuraru, „Temeiuri ­biblice și tradiționale pentru «Cântarea omofonă»”, în Glasul Bisericii, XXXVII (1978), nr. 1 2, pp. 94 95.

⁷ Sfântul Niceta de Remesiana, Opere. Traducere din limba latină, introducere și note de lect. dr. Ovidiu Pop, Editura Sophia, București 2009, p. 153.

⁸ Liturghier, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, Bu­curești 2012, p. 180.

⁹ Ibidem, p. 181.