Naşterea lui Moise, renaştere a poporului evreu
Moise se naşte într-un moment de cumpănă al istoriei lui Israel. Faraonul aflat acum la domnie exploata poporul evreu la maximum, forţându-i pe israeliţi la munci grele, înrobindu-i şi, pentru a stopa înmulţirea lor, hotărăşte să ucidă orice nou-născut de parte bărbătească.
Moise şi corabia lui Noe
Dumnezeu rânduieşte lui Moise o naştere cu bogate semnificaţii simbolice. Încă din primele zile ale vieţii sale, se întipăresc în fiinţa lui măreţele momente pe care întregul popor al lui Israel avea să le treacă prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. El va intra în apă, pus de mama sa din frică pentru viaţa copilului, într-un coş care plutea printre trestii aproape de malurile Nilului, şi va ieşi apoi din ea, trimitere la apele primordiale din vremurile de început ale creării lumii, la potopul din timpul lui Noe, la trecerea prin Marea Roşie de mai apoi, sau la Botezul Mântuitorului Iisus Hristos, punct de plecare al botezului creştin.
Micuţul fără nume de numai trei luni de zile este aşezat într-un coş de papură, „uns cu catran şi cu smoală”, reprezentare aproape perfectă, la scară redusă, a corabiei lui Noe. Aceeaşi impermeabilitate proteja şi arca lui Noe (Facere 6, 14) care-l va proteja în faţa diluviului.
„Din apă l-am scos”
Numele său, care se traduce „din apă l-am scos”, i-a fost dat de fiica faraonului, cea care-l găseşte, luându-l în grija ei. De aceea, ea va fi numită în Sfânta Scriptură ca „mama sa”.
La palatul domnesc, Moise primeşte educaţie aleasă, de aceea se spune despre Moise că este egiptean, prin cultura şi limbajul pe care şi le însuşeşte, şi israelit, din punct de vedere istoric, genealogic.
Apartenenţa sa la poporul lui Israel este evidentă în momentul în care Moise ucide un egiptean care bătea un evreu, după care îl îngroapă, crezând că nimeni nu îl vede. Purtând o sfâşiere lăuntrică pentru gestul său, care mai apoi a fost descoperit, Moise fuge din Egipt şi ajunge într-o ţară unde va fi numit „un egiptean oarecare” şi se căsătoreşte cu Sefora. Pe când păştea oile socrului său, preotul din Madian, Dumnezeu îi grăieşte lui Moise, cuvintele ridicându-se dintr-un rug aprins, care nu se mistuia. El primeşte astfel misiunea de a-i face pe cei din poporul lui Israel să renască, dezrobindu-se din robia egipteană, urmându-l pe Moise spre Ţara Făgăduinţei, Canaan, să i se închine Domnului, primind totodată şi „stâlpii” credinţei lor: poruncile.
Iconografie
Moise se bucură de o reprezentare iconografică foarte bogată în Ortodoxie. În primul rând, el este înfăţişat în scenele care marchează episoade din viaţa sa, ca strămoş, prooroc şi conducător al poporului ales: „Fata lui Faraon luând pe Moise”, „Moise vede rugul arzând”, „Moise anunţând evreilor slobozirea”, „Moise cere lui Faraon să elibereze pe evrei”, „Cele zece plăgi ale Egiptului”, „Moise făcând Paştile cu evreii”, „Moise trecând cu evreii prin Marea Roşie”, „Moise îndulcind apa”, „Moise cu poporul în Elim”, „Moise biruind pe amaleciţi”, „Moise primind tablele Legii”, „Moise şi Aron alujind liturghie în cortul mărturiei”, „Moise lovind stânca din care iese apă” şi „Moartea lui Moise”.
Moise apare reprezentat în iconografia bizantină în scena „Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos”, alături de Ilie, ţinând tablele legii. De asemenea, îl regăsim pe Moise în „Pilda celor căzuţi între tâlhari”, „Pilda lucrătorilor tocmiţi”, „De demult proorocii te-au vestit” (cântare de laudă către Maica Domnului, în care grăieşte: „Eu rug te-am numit pe tine, curată Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, pentru că în rug văzui minune străină”). De asemenea, Moise este reprezentat în scena în care Arhanghelul Mihail îl ceartă pe diavol, în disputa pentru trupului său despărţit de suflet.
Este binecunoscută icoana denumită „Toată suflarea să laude pe Domnul..”, în care Moise este reprezentat grăind: „Slavă proorocilor şi împlinirea Legii”. De asemenea, el apare ilustrat şi în icoana „Judecăţii de Apoi”, astfel: „Apoi să faci (sus) pe Moise proorocul, cu o ceată mare de iudei, avându-şi capetele acoperite, cărturari şi farisei şi ceilalţi iudei care, mult tânguindu-se şi bocind, unii îşi smulg bărbile, alţii se trag cu mâinile de cap, alţii îşi rup hainele, uitându-se cu frică la Hristos şi la ceilalţi sfinţi şi la proorocul Moise, care Îl arată cu degetul pe Hristos şi le grăieşte într-o hârtie: «Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău, pe acela să-L ascultaţi în toate câte vă va spune» (sau dojenindu-i aşa: «Iată, ticăloşilor, pe Hristos, pe care l-aţi răstignit voi şi l-aţi batjocorit! Acesta vine judecător! Vai, vouă!» Şi să zică Ana şi Caiafa aşa: «Vai, nouă, vai, că l-am judecat pe El spre moarte!»)”.
Moise este reprezentat în bisericile ortodoxe în cupola dinspre miazăzi, în baptisteriu (scena „Moise trecând cu evreii prin Marea Roşie”) şi în Sfântul Altar. „Înlăuntrul altarului, dinjos de «dumnezeiasca liturghie», zugrăveşte pe «Hristos împărtăşind pe apostoli» cu dumnezeiescul trup şi sânge. Şi înspre partea cea de-a dreapta a cuminecării, (spre sud), până la tâmplă, fă-le pe acestea: intrarea în biserică a Născătoarei de Dumnezeu; şi pe Moise şi pe Aron slujind liturghie în cortul mărturiei.”
Sfinţi părinţi: Sfântul Vasile cel Mare: „Moise avea din fire dragoste de adevăr”
„Moise este cel care a scris cartea aceasta (n.r. - Cartea Facerea). Moise, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă de pe când era copil de sân. Pe acesta l-a înfiat fiica lui Faraon, l-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor. Moise a urât tirania şi s-a reîntors la smerenia celor de un neam cu el, «alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului» (Evrei 11, 25). Avea din fire dragoste de adevăr; de aceea, se vede că încă dinainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale; fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia. Şi acolo, lăsând la o partea toate celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor. Când era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu, atât cât este cu putinţă unui om să-l vadă; dar mai bine spus, atât cât nimeni nu l-a putut vedea, după cum dă mărturie Însuşi Dumnezeu (Num. 12, 6-8).
Aşadar, Moise, care a fost învrednicit, la fel ca îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Să ascultăm, dar, cuvintele adevărului, grăite «nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti», ci în «cuvinte de învăţătură ale Duhului», care nu au scopul să aducă laudă de la cei ce le ascultă, ci mântuire celor ce sunt instruiţi întru ele.” (Omilii la Hexaemeron)
Simboluri biblice: Numărul pocăinţei prin post şi rugăciune
40, ca număr biblic, face referire la păcat şi la pedeapsă, la căinţă şi la darurile lui Dumnezeu. La potop, apa s-a revărsat 40 de zile şi 40 de nopţi. Solii israeliţilor stau în Ţara făgăduinţei 40 de zile iar israeliţii pribegesc în pustie 40 de ani. Tot în Vechiul Testament, ninivitenii fac penitenţă timp de 40 de zile. Postul ţinut atât de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cât şi de Moise sau Ilie este de 40 de zile, înainte de începerea misiunii. În legătură cu postul de 40 de zile, acest număr devine simbol al vieţii omeneşti. Postul este ca o jertfă a vieţii pământeşti, ca o zeciuială din cele 365 de zile ale anului, iar viaţa omului numai prin pocăinţă şi post se conduce spre viaţa veşnică.
În practica religioasă, există îmbisericirea nou-născutului, care se face la 40 de zile de la naştere. În ritualul rugăciunilor din ziua a patruzecea, mama cu pruncul se opresc înaintea uşii bisericii, nu intră în biserică, fiindcă mama e încă necurată. Preotul ia pruncul în braţe, îl binecuvântează şi cu însemnarea crucii rosteşte: „Se îmbisericeşte robul lui Dumnezeu N...”. Îl duce apoi în faţa altarului şi-l închină înaintea Domnului, precum a făcut şi bătrânul Simeon cu pruncul Iisus. După rostirea rugăciunii destinate acestui act liturgic, îl predă mamei, asupra căreia se rosteşte rugăciunea de curăţire. Dacă nou-născuţii sunt de parte bărbătească, ei sunt introduşi şi în altar.