Ne-am unit și am Înviat!
An de an, la 1 Decembrie ne simţim inimile copleșite de un sentiment aparte, căci ne serbăm Ziua Națională: festivități, aclamații, discursuri, coroane de flori, parade militare, steaguri fluturând. Toate contribuie la festivismul zilei, o zi, ce-i drept, nu întotdeauna pe placul tuturor: adeseori ba e prea frig, ba plouă, ba ninge. Probabil de aceea, în ultima vreme, s-au făcut auzite unele voci, propunând schimbarea datei celebrării Zilei Naționale cu o alta, mai potrivită din punctul de vedere al condițiilor meteo, dorindu-se desfășurarea fără impedimente a numeroaselor activități organizate. Or fi având dreptate, într-un fel, deşi, la o privire atentă, se vede clar că, în chip providențial, ziua de 1 Decembrie, în ciuda posibilelor surprize climatice, reprezintă cel mai fidel fortuitele întâmplări „pregătite” de istorie de-a lungul zbuciumatei noastre existențe ca neam. Da!, întâiul Undrei, prin neprevăzutul lui, ne amintește într-un fel că nația română a învățat de la Hristos să pătimească pe crucea istoriei pentru mult-așteptata „înviere”, petrecută în prima zi din iarna lui 1918, când visul de veacuri al tuturor românilor s-a înfăptuit. „Târziu”, vor cugeta unii, „ne-a trebuit atâta amar de vreme spre a realiza îndelung râvnita unire! De ce?”. Poate că, fiind un popor mic, întotdeauna ne-am văzut împărțiţi în necurmate războaie, deoarece ne înconjurau neamuri nu foarte prietenoase nouă; cotropiți, căci ne-a așezat Bunul Dumnezeu pe cel mai ispititor pământ bogat din Europa; tot timpul frământați, niciodată laolaltă. Cu toate acestea, cronicarii ne vorbesc în cărțile lor bătrâne despre biruințe, despre un grai, o lege şi un pământ ale unui singur popor românesc. Şi au purtat străbunii noștri războaie, şi au îndurat pustiiri, şi au fost cuceriţi, apoi iarăși liberi pe ogoarele lor, dar nu și-au pierdut nicicând idealul sfânt al unității, care odinioară părea o iluzie.
De fapt, ce comemorăm la 1 Decembrie? Nu cumva lupta necurmată pentru idealul unității naționale, dar și atingerea lui concretă? Odată cu aceasta ne reamintim curajul și jertfa milioanelor de confrați morţi pentru înfăptuirea României Mari. Câtă iubire de neam poate încăpea în sufletul unui astfel de român, capabil de sacrificiul suprem pentru ca România să învieze! Așa titrau unele ziare în epocă. Nu scriau: „ne-am unit”, ci „am înviat!”. Mausoleul de la Mărășești, acolo unde se odihnesc vremelnic trupurile atâtor mii de soldați căzuți pe frontul războiului de întregire, are inscripționat la intrare și troparul Învierii Mântuitorului Hristos. Mi se pare impresionantă analogia făcută: așteptarea, umilința, încercarea de înrobire a neamului se aseamănă cu Răstignirea Domnului, iar împlinirea mărețului vis al unității, cu Învierea Sa. Da!, învierea dă sens și necurmată nădejde în istorie, iar înfăptuirea unității naționale este trăită ca lumină a lui Hristos Cel Răstignit și Înviat.
Ziua Marii Uniri și ziua României Mari o celebrăm astăzi, dar, din păcate, România nu a rămas la fel de mare, căci, doar după 22 de ani de la înfăptuirea istoricului eveniment, în 1940, trupul țării a fost iarăși sfârtecat, prin răpirea Basarabiei și a nordului Bucovinei. Din nefericire, procesul continuă și astăzi: o Românie tot mai mică și mai dezbinată. Tot mai mică, din cauza înstrăinării miilor și zecilor de mii de hectare de pământ stăpânite acum de străini; o Românie tot mai mică și pentru că mii de frați de-ai noștri au luat drumul pribegiei în căutare de pâine mai bună, amestecată de multe ori cu sfâșietoare doruri; o Românie tot mai mică pentru că e tot mai dezbinată de lupte fratricide, motivate de scopuri meschine.
Nicolae Titulescu, într-un înflăcărat discurs, ținut prin 1915, cu prilejul intrării statului român în războiul de întregire, vorbea de o Românie mioapă dacă nu deschide ochii să vadă oportunitățile aşezate de istorie înainte-i. Dacă nația română va sta înlemnită și nu va face nimic, își va semna propria sinucidere, afirma vestitul politician. Atunci România nu a fost oarbă, ci a deschis bine ochii, folosind momentul istoric creat de Providență și de conjunctura vremii pentru a-și împlini idealul sfânt al unității. În prezent însă, mai putem spune același lucru? Vă îndemn să ne răspundem acestei chestiuni în forul nostru interior, fiecare în parte. Reflectând cu luare aminte la problema ridicată. să deschidem bine ochii ca să nu ajungă țara mioapă, înlemnită; să nu agonizeze sub povara indiferenței ori a penuriei de patriotism.
Așadar, sărbătorind astăzi triumful măreţului vis de secole al românilor, să nu uităm de dragostea, râvna, jertfa și lucrarea bravilor noștri înaintași care și-au închinat viața înfăptuirii unității neamului nostru. Să ne apărăm, precum ei odinioară, identitatea, valorile spirituale și culturale ale poporului din care am răsărit. Măcinați de ură și răzbunare, de indiferentism religios, de lupte fratricide pentru putere, uitându-ne credința strămoșească și istoria, ne stingem. Totuși, nutresc speranța că vom învăța să redevenim devotați idealurilor sfinte ale vrednicilor noștri înaintași, iubindu-ne mai mult credința străbună, neamul românesc, jertfindu-ne, fiecare după puterile lui, pentru a sa propășire.