Ne vom câștiga demnitatea atunci când ne vom schimba viața

Pentru orice elev, calificarea la faza națională a unei olimpiade este o performanță în sine. La temelia acestei reușite stă o muncă asiduă, tăcută, știută doar de concurenți și de cei care îi pregătesc, profesorii lor. Andrei Lămășanu din clasa a XI-a, Seminarul Teologic „Veniamin Costachi" din județul Neamț, nu doar a participat, ci a și câștigat anul acesta premiul I la Olimpiada de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române. Interviul cu el mărturisește faptul că efortul de a studia trecutul Bisericii noastre înfrumusețează sufletul și sporește dragostea pentru Dumnezeu și neamul românesc.

Andrei, de unde a venit pasiunea pentru studiul istoriei Bisericii noastre na­ționale?

Pasiunea pentru studiul istoriei Bisericii Ortodoxe Române a venit pe de o parte din interior, fiind atras de istorie și doritor să cunosc trecutul național, iar pe de altă parte, a venit de la cel pe care îl am la fiecare oră de istorie în fața mea, la catedră, părintele profesor arhimandrit Mihail Daniliuc.

Ce rol are un profesor în insuflarea atașamentului față de istorie, față de trecutul nostru, iar în cazul tău, în obținerea acestei perfor­manțe, premiul I la Olimpiada de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române (IBOR), faza națională?

Consider că rolul pe care profesorul îl are în insuflarea atașamentului față de istorie este esențial. După cum spunea și Sfântul Ioan Gură de Aur, „profesorul bun inspiră, atrage și convinge". Așa a făcut și părintele profesor Mihail Daniliuc, inspirându-ne pasiunea pentru acest obiect zicându-ne adesea: „Hristos, Domnul istoriei, pășește prin istoria Bisericii noastre străbune. Trebuie doar să-I auzim pașii!" M-a mai motivat și prin metoda de predare și convingându-ne prin exemplul personal și dedicarea sa. Chiar din primele ore de curs părintele profesor ne-a vorbit cu patos de ce este important să studiem Istoria Bisericii naționale. Mi-a rămas bine întipărit îndemnul său, rostit chiar în prima oră de curs: „Disciplina Istoria Bisericii Ortodoxe Române o consider esențială nu doar pentru teologi, ci și pentru fiecare credincios în parte. Cine nu cunoaște istoria Bisericii lui Hristos din România nu poate înțelege pe deplin istoria ­neamului românesc: Biserica a fost prezentă (prin rugăciune, prin cuvânt scris ori rostit, chiar prin susținere materială) la toate proiectele ce au vizat unitatea teritorială, culturală și îndeosebi spirituală a neamului nostru". Cu așa îndemn, vă mărturisesc că este greu să nu răspunzi acestei frumoase provocări lansate de profesor.

Cum te-a pregătit „antrenorul" tău pentru concursul la care ai luat parte și pe care l-ai câștigat?

„Antrenorul" meu, dacă pot să îl numesc așa, nu a fost un simplu îndrumător. Pe perioada pregătirii l-am cercetat mai des, atât cât timpul mi-a îngăduit, în Poiana liniștii, cum mai este numit Schitul Vovidenia, care este foarte aproape de seminar (unde părintele profesor este și egumen), pentru a detalia subiectele examenului, pentru a discuta mai mult despre contextul unor evenimente din Istoria Bisericii strămoșești, dar și pentru a-mi oferi mai multe cărți din biblioteca sa generoasă, care să-mi ajute spre completarea informațiilor. Pe lângă această pregătire școlară, părintele a avut grijă să mă convingă să renunț la orice ar fi putut să aducă piedici în pregătirea mea pentru com­petiție. Verificările și testele erau sistematice pentru a-mi reexamina cunoștințele. Cel mai important consider că a fost sprijinul moral, pentru că dascălul meu îmi este și părinte duhovnicesc, fiind martor la frământările și năzuințele mele. Îl socotesc un duhovnic bun, iar la clasă un profesor exigent. Mi-a fost aproape făcându-se astfel atât un bun îndrumător duhovnicesc, cât și prieten. Dau slavă lui Dumnezeu, pe seama Căruia pun rezultatul meu la această olimpiadă și pentru că a rânduit să am un profesor cu vocație. Îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, dar recunoștința mea se îndreaptă și spre ceilalți profesori din seminar, toți devotați și dornici să ne formeze ca buni români și, cu vrerea lui Dumnezeu, slujitori ai Sfântului Altar. În mod deosebit îi sunt recunoscător părintelui profesor Ioan ­Mihoc, directorul seminarului nostru, care a avut încredere nu doar în mine, ci și în toți colegii mei care au participat anul acesta la Olimpiada națională dedicată seminariilor teologice. Toți colegii mei s-au întors cu câte un premiu sau o mențiune.

Care este crezul după care te călăuzești în viață?

În opinia mea, crezul în viață este de fapt acea forță lăuntrică ce mișcă sufletul și-l mobilizează. Părintele Dionisie Ignat de la Colciu, Sfântul Munte Athos, spunea că „tot binele vieții noastre vine de la Dumnezeu". Aceste cuvinte simple izvorăsc o adevărată învățătură, după cuvântul Sfântului Evanghelist Matei: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă", pentru că cel mai important e să construim relația personală cu Dumnezeu. De asemenea, sunt motivat de cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: „Toate ale voastre cu dragoste să se facă" (I Corinteni 16, 14), deoarece lucrurile trebuie făcute cu trăire, cu însuflețire.

Numește trei personalități ale istoriei noastre biseri­cești care te-au marcat și explică motivația acestor alegeri.

Istoria noastră bisericească are o multitudine de personalități, oameni de seamă. Dar sincer să vă spun, acum îmi vin în minte câteva nume cu rezonanță: Sfântul Paisie de la Neamț, Sfântul Ierarh Antim Ivireanul și Mitropolitul Veniamin Costachi, al cărui nume îl și poartă seminarul nostru. M-am gândit la aceste însemnate fețe bisericești pentru că au avut un impact foarte important în credința și cultura românească. În timpul Sfântului Stareț Paisie (secolul al XVIII-lea), Mănăstirea Neamț a atins un număr de aproximativ o mie de viețuitori. Mai mult decât atât, aici exista o viață duhovnicească cu totul deosebită, iar lavra reprezenta un adevărat focar de cultură.

O altă personalitate bisericească marcantă pentru mine este Sfântul Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești. Alături de Diaconul Coresi, el este considerat cel mai mare tipograf român pentru cărţile bisericeşti, atât liturgice, cât şi de teologie, de apărare a dreptei credinţe şi de întărire a vieţii creştinilor ortodocşi.

O purtare de grijă deosebită față Biserică și cultura poporului românesc a avut-o și Mitropolitul Veniamin Costachi, care mai este numit și luminătorul Moldovei. A luptat pentru luminarea poporului prin credință, dar și prin cultură, înființând numeroase școli de teologie, dar și laice, tehnice, de arte și meserii.

Cu care dintre ei ai dori să fii contemporan?

Sincer să fiu, aș dori să fiu contemporan cu Sfântul Paisie, pentru că astfel ar fi foarte aproape de seminarul la care studiez, având ocazia de a învăța de la un stareț în adevăratul sens al cuvântului, care ar putea oferi multe sfaturi și totodată un cărturar desăvârșit, ca unul ce a inițiat o adevărată școală patristică și de traduceri.

Îți amintești vreo replică memorabilă a unei fețe bisericești dată unei per­sonalități laice prin care să se exprime importanța Bisericii sau a credinței creș­tine pentru poporul român?

Într-un discurs ținut la Sankt Petersburg, într-o misiune diplomatică din însărcinarea domnitorului Carol I, Episcopul Melchisedec Ștefănescu mărturisea în fața unuia dintre oficialii ruși că „Biserica nu se poate izola de țară, interesele țării nu pot să fie străine Bisericii". Prin acest lucru, ierarhul român evidenția faptul că mai înainte de a vorbi despre o unitate teritorială, trebuie să existe unitate de credință și o cooperare între Biserică și cârmuirea lumească.

Suntem în Anul Centenarului. Cum vezi România la 100 ani de la Marea Unire?

Deși sărbătorim 100 de ani de la formarea României „dodoloațe", din cele ce citesc și mă informez din mass-media, constat că poporul român nu mai este așa unit. Prea multe tensiuni și dispute, prea puțin interes pentru valorile care ne-au călăuzit prin zbuciumata noastră existență ca neam. Din punct de vedere teritorial, din păcate, România nu mai este așa de mare ca acum un veac; două teritorii istorice sunt înstrăinate și așteaptă, sper cu același entuziasm și dor de acasă, să revină la trupul României Mari.

Uitându-te înapoi, cum evaluezi astăzi situația noastră ca țară în Europa și în lume?

Pot să afirm că în fiecare perioadă istorică au existat anumite tensiuni, probleme, dar totodată au existat și momente de pace, găsindu-se soluții la controverse. În contextul actual al României, raportată atât la Europa, cât și la întregul mapamond, se observă o reînviere a dorinței de a păstra valorilor strămoșești și tradițiile. În acest mozaic cultural și religios din Europa, dar și în această lume în care se încearcă uniformizarea tuturor, globalizarea, România poate reprezenta acel nestemat a cărui strălucire să fie dată de credință, de dragostea de neam, de tot ce este bun, curat și frumos plămădit pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu. Voința de a ne schimba în bine viața ne va aduce afirmarea și câștigarea demnității de odinioară.

Ce vrei să faci mai departe în viață?

Cu ajutorul lui Dumnezeu doresc să continui studiile teologice, cu nădejdea că El va rândui cele de folos și pentru sufletul meu.