Ne vom închina Sfinţilor Daniil, Misail, Neofit şi Meletie
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit joi, 25 februarie, în şedinţă de lucru, a aprobat canonizarea a patru noi sfinţi cuvioşi care au trăit în Arhiepiscopia Râmnicului. Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu vor avea zi de prăznuire data de 5 octombrie, iar Sfinţii Cuvioşi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara vor fi prăznuiţi la data de 3 septembrie.
Departe de lume, în sihăstria munţilor, trăind în curăţie şi simţind în fiinţa lor aripile dorului de Dumnezeu, aceşti Sfinţi Cuvioşi, Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu şi Neofit şi Meletie de la Mănăstirea Stânişoara, s‑au arătat vase alese şi cinstite ale Duhului Sfânt, prin care Dumnezeu Şi‑a arătat slava Sa. Devenind adevărate modele de rugăciune, nevoinţă şi vieţuire în Hristos, Sfinţii Cuvioşi Daniil, Misail, Neofit şi Meletie au rămas şi vor rămâne în conştiinţa dreptmăritorilor creştini din toată ţara, prin faptele bune şi viaţa neprihănită. Ca o încununare şi recunoştinţă aduse acestora, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în data de 25 februarie canonizarea lor, proclamarea canonizării urmând să aibă loc în luna septembrie a acestui an. „Este o pregătire pentru «Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul», serbat la Râmnic. Atunci când în septembrie vor fi organizate evenimente la Râmnic, unde timp de trei ani Sfântul Ierarh Antim Ivireanul a fost episcop, va avea loc şi proclamara canonizării acestor patru Sfinţi Cuvioşi. Este o bucurie mare, pentru că aceşti Sfinţi Cuvioşi, nevoitori, au sfinţit cu rugăciunile şi nevoinţele lor pământul Ţării Româneşti”, a subliniat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în cuvântul de deschidere a lucrărilor Sfântului Sinod din data de 25 februarie.
Cuviosul Daniil de la Mănăstirea Turnu
Cuviosul Daniil s‑a nevoit mai întâi în obştea sfintei Mănăstiri Cozia, la începutul secolului al 17‑lea. El a fost principalul duhovnic al Lavrei coziene şi al tuturor sihaştrilor de pe Valea Oltului. Dorind să urmeze pilda sfinţilor cuvioși, s‑a retras peste râul Olt, sub muntele Cozia. Acolo, săpându‑şi o chilie în stâncă, s‑a nevoit în ea peste 20 de ani, timp în care a reuşit să împlinească cu răbdare și dragoste rânduiala monahală. Peştera se vede şi astăzi în curtea Mănăstirii Turnu, fiind bine păstrată. Câtă vreme a vieţuit la Turnu, Cuviosul Daniil şi‑a împlinit cu mare râvnă chemarea sa de părinte duhovnicesc, căutând, împreună cu ucenicul său Misail, sfinţenia vieţii în Hristos, ca arvună şi împlinire a Împărăţiei cerurilor. Amândoi au ars ca o făclie în sfeşnic pentru dragostea lui Hristos, împărtăşind şi celorlalţi din iubirea, înţelepciunea şi bunătatea lor. Sfântul Cuvios Daniil a trecut la viața veșnică în chilia sa de piatră.
Cuviosul Misail de la Mănăstirea Turnu
Cuviosul Misail, ucenicul de chilie al duhovnicului Daniil, s‑a nevoit mai întâi în Mănăstirea Cozia, la începutul secolului al 17‑lea. Urmând părintelui său spiritual, s‑a retras peste Olt, sub muntele Cozia, unde și‑a săpat o chilie alături de cea a duhovnicului, nevoindu‑se în ascultare peste 20 de ani. Cu gândul mereu la Dumnezeu şi la mântuirea sufletului, cei doi isihaşti erau socotiţi sfinţi chiar din timpul vieţii, deseori coborând la ei, din peşterile de pe muntele Stânişoara, şi alţi monahi, pentru a se mărturisi şi a se împărtăşi. Pe la jumătatea secolului al 17‑lea, adunându‑se mai mulţi sihaştri în jurul lor, ieroschimonahul Misail a ridicat o mică biserică de lemn cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, întemeind „Sihăstria lui Daniil şi Misail”. Trecând la cele veşnice Cuviosul Daniil duhovnicul, ucenicul său Misail a devenit „nacealnic”, adică egumen şi părinte duhovnicesc al smeriţilor sihaştri. După puţină vreme, mutându‑se şi egumenul Misail la Domnul, Mitropolitul Ţării Româneşti, Varlaam, a înălţat la Turnu o biserică de piatră în anul 1676, aşezând sub temelie moaştele celor doi cuvioşi. Deasupra sunt aşezate aceste inscripţii: Daniil duhovnicul şi Misail nacealnicul. Viaţa lor pilduitoare a făcut ca această sihăstrie să devină patria celor mai mulţi pustnici de pe Valea Oltului.
Cuviosul Neofit de la Mănăstirea Stânişoara
Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi‑a săpat o chilie în partea de apus a muntelui Sălbaticul şi acolo s‑a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune, timp de 30 de ani. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar duminica venea la sihăstria Sfinţilor Daniil şi Misail de la Turnu, participa la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea. Rugându‑se neîncetat, Sfântul Neofit, după ce s‑a dăruit cu totul vieţii pustniceşti, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al vindecării suferinţelor omeneşti. După ani îndelungaţi, trăiţi în sălbăticie, unde a suferit asprimea iernilor, răbdând grele ispite de la diavol, şi‑a dat sufletul în mâinile Domnului, acolo în peşteră, neştiut de nimeni. Trupul său a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, rânduit să‑i aducă mâncare. Cunoscându‑i evlavia şi nevoinţele, l‑a luat în spate şi l‑a adus la mănăstire să‑l îngroape. Noaptea însă, Fericitul Neofit i s‑a arătat în vis şi l‑a mustrat, poruncindu‑i să‑i ducă trupul în peştera nevoinţelor sale. Tradiţia spune că în acea noapte sfântul i s‑a arătat şi stareţului. A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat osemintele şi împreună cu un alt monah le‑a urcat în peştera lui, în muntele Sălbaticul. Ajungând aici, unul dintre ei, mâhnit de osteneală, a aruncat trupul, zicând: „Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!” Pentru acest fapt, în acea clipă gâtul i s‑a strâmbat, faţa întorcându‑i‑se spre ceafă. S‑a vindecat abia după câteva zile, în urma rugăciunilor care s‑au făcut pentru el. Vestea aceasta s‑a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera sa pentru a‑i cere ajutor sfântului în necazuri. Peştera unde s‑a nevoit cuviosul Neofit se vede şi astăzi, nu departe de Mănăstirea Stânişoara.
Cuviosul Meletie, sihastrul de la Mănăstirea Stânişoara
Cuviosul Meletie a trăit în veacul al 17‑lea şi şi‑a făcut chilia în partea de sud a muntelui Sălbaticul, la un kilometru de Mănăstirea Stânişoara, ostenindu‑se aici peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu‑şi mintea curată de cugete rele. Programul ostenelilor schimonahului Meletie era acelaşi ca şi al pustnicului Neofit: şase zile se nevoia în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie. Se spunea despre părintele Meletie că zilnic îşi aducea apă cu urciorul de departe pentru ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî din peșteră, s‑a rugat lui Dumnezeu şi a apărut un puternic izvor de apă înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit „izvorul lui Meletie”. După aspre nevoințe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi‑a încredințat sufletul lui Dumnezeu, numărându‑se în ceata cuvioşilor părinţi. Cu privire la moaştele sfântului, „nu se ştie unde stau ascunse”. Arhim. Grigore Urîţescu scria că „osemintele sale au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera se păstrează până astăzi. Aici vin credincioşii şi aprind candele şi luminări”.
Canonizarea acestor sihaştri evlavioşi, trecerea lor în calendarul Bisericii noastre şi în cărţile de slujbă demonstrează, încă o dată, nobleţea spirituală a poporului român dreptcredincios.
Informații preluate din textul document „Argumente pentru canonizarea Cuvioșilor Părinți Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu dimpreună cu Neofit și Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVII-lea)” alcătuit de Arhiepiscopia Râmnicului.