Nebunie pentru cei ce pier, putere pentru cei ce se mântuiesc
Dacă din punct de vedere civil anul debutează la 1 ianuarie, cel bisericesc începe la 1 septembrie, adică prima zi a celei de a șaptea luni din an, dacă numărăm din martie, cea cu care încă din vremea romanilor începea noul an. Nașterea Maicii Domnului, la rândul ei, prin simbolistica bucuriei vestite întregii lumi, capătă și ea o altă dimensiune din perspectiva începutului. Iar Înălțarea Sfintei Cruci, sărbătorită pe 14 septembrie, este situată nu doar la jumătatea acestei luni de început, ci la 40 de zile după praznicul Schimbării la Față a Domnului. Privită din această perspectivă, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci primește și ea un simbolism, căci cele două sărbători sunt corelate nu doar prin perioada când au început să fie celebrate, ci și din punct de vedere cultual, prin catavasiile ce se cântă în cadrul slujbei Utreniei.
Luna septembrie e marcată din punct de vedere bisericesc de mai multe praznice, fiecare cu semnificația și simbolistica sa. Cele două sărbători amintite datează din secolul al IV-lea, ambele având o legătură simbolică cu descoperirea Sfintei Cruci, în urma dorinței Sfântului Constantin cel Mare și a Sfintei Împărătese Elena. Când a fost identificată, căci alături de ea s-au găsit și cele două cruci pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari, ea a fost înălțată de către Episcopul Macarie al Ierusalimului, chiar în ziua de 14 septembrie din anul 335, pentru ca tot poporul adunat în Cetatea Păcii să vadă Lemnul Cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Deși vorbește despre pelerinajul făcut de Sfânta împărăteasă Elena la Ierusalim, Eusebiu de Cezareea nu amintește nimic despre acest eveniment din istoria creștinismului. Peste doar câteva secole de la descoperirea sa, Sfânta Cruce a mai fost înălțată în văzul poporului, de această dată în timpul împăratului bizantin Heraclie, în anul 629, arătată fiind ca odorul de mare preț ce a fost recuperat de la perși. Depusă inițial cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, Sfânta Cruce a cunoscut o istorie aparte, ea bucurându-se de o cinstire aparte în rândul relicvelor sfinte.
Centrele religioase de unde a început dezvoltarea cultului Sfintei Cruci
Ierusalimul și Constantinopolul au fost cele două mari orașe din Răsăritul creștin ce au contribuit fundamental la dezvoltarea cultului închinat Sfintei Cruci. Ierusalimul, locul unde pelerinii puteau să se închine Sfintei Cruci – pe atunci nu era fragmentată, a fost centrul acestui cult până la mijlocul secolului al VI-lea. În 614, perșii au cucerit Ierusalimul și au luat Sfânta Cruce, dar în 629 împăratul Heraclie a readus-o și a redat-o Bisericii Sfântului Mormânt. De la mijlocul secolului al VI-lea până la începutul secolului al XI-lea, fragmente ale Sfintei Cruci și nu numai – vorbim de sfintele moaște ale multor sfinți – au fost duse în Occident. Acest adevărat „export” nu a scăzut în intensitate decât după căderea regatului franc al Ierusalimului, în 1291. Constantinopolul a fost al doilea centru de expansiune a relicvei și de departe cel mai important. În La relique de la Vraie Croix: recherches sur le développement dâun culte (Paris, Institut français dâétudes byzantines, 1961), bizantinologul Anatole Frolow indică locurile principale unde cultul Sfintei Cruci a cunoscut o dezvoltare aparte și diferitele locuri unde s-au păstrat fragmente din ea, atât instituții religioase, cât și în rândul populației – fragmente aparținând împăraților și familiei imperiale, folosirea fragmentului Sfintei Cruci păstrat în Palatul Imperial, în ceremoniile religioase, în viața publică și în armată. Cele două centre importante din Constantinopol, strâns legate de cultul Sfintei Cruci, au fost Patriarhia și Palatul Imperial. După jefuirea Constantinopolului în 1204 de către cruciați, orașul fondat de Constantin cel Mare a fost privit de către Occident ca un depozit de o bogăție inestimabilă, unde oricine putea găsi numeroase fragmente ale Sfintei Cruci, tocmai până la căderea sa definitivă în 1453. Alături de Ierusalim și Constantinopol trebuie menționate ca importante centre insula Cipru, Sfântul Munte Athos și mai ales, în Occident, Roma și Paris, care după ce regele Ludovic, în 1241, a adus un fragment din Sfânta Cruce, au început să se manifeste ca un importante spații ale evlaviei creștine în permanentă expansiune. Aceste fragmente în Occident sunt, de regulă, păstrate în așa-numitele staurothèque (staurós «cruce» și théke «cutie ») sau relicvarii ale Sfintei Cruci – cutii-relicvarii ce conțineau fragmente din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul Hristos și pe care erau redate episoade ale Pătimirii Mântuitorului.
Semnul morții și al învierii
Sărbătoarea Sfintei Cruci înălțate triumfător mai ales pentru că a fost descoperită și arătată lumii, dar nu doar pentru acest motiv, este situată în cultul liturgic actual la sfârșitul unui parcurs duhovnicesc de 40 de zile ce a început cu sărbătoarea Schimbării la Față, 6 august. Durata acestei perioade, ce cuprinde și Postul Adormirii Maicii Domnului, indică un progres, o înălțare sau o cale pe care creștinul este îndemnat să o urmeze pentru a descoperi înțelepciunea lui Dumnezeu: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu (…) Însă noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei, şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18, 23-24).
Începând cu Schimbarea la Față a Mântuitorului Hristos, fiecare dintre noi suntem invitați să învățăm limbajul crucii. Acest Lemn ce ne amintește de momentele Pătimirilor ne apare, de asemenea, ca simbolul prin excelență al mântuirii. Aceste 40 de zile ar trebui să ne facă să ne schimbăm percepția asupra Crucii – semnul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu Care Își dă viața Sa, semnul mântuirii, dar, de asemenea, semnul izbânzii asupra păcatului, răului și a morții, și al dobândirii Învierii și slavei. Crucea este astfel slava mântuirii în plină desfășurare. În simbolistica creștină, Sfânta Cruce prezintă un dublu aspect. În contextul pătimirii și al morții violente a Mântuitorului Hristos, Evangheliștii evocă crucea ca instrument de tortură și de moarte. Cântările liturgice amintesc de o „spânzurare”, nu doar în sensul consacrat în această perioadă – referirea la o moarte dură („Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn»”, Galateni 3, 13), ci marchează și o intimă legătură când în Joia Mare se cântă în momentul scoaterii Sfintei Cruci în mijlocul naosului: „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Deși din prima perspectivă Sfânta Cruce ca instrument de tortură nu putea să ajungă un obiect de venerare, prin taina înțelepciunii dumnezeiești, ea devine cu adevărat făcătoare și dătătoare de viață. Prin Lemnul Crucii s-a arătat mântuirea neamului omenesc, iar viața a apărut prin cel care odinioară intrase moartea. Vrăjmașul, învingător prin lemn, a fost biruit de Hristos Domnul tot prin lemn, pentru a arăta că scopul creației nu este altul decât folosirea ei spre bine.