Nebunii pentru Hristos sau lepădarea de sine până la capăt
Între sfinţenie şi nebunie „cu acte în regulă“, aflându-se pe un fir subţire, întins deasupra tenebrelor pericolului de a se trufi prin îndrăzneala de a se smeri „ostentativ“, „nebunul pentru Hristos“ alege poate cea mai complicată cale, îmbinând, în mod paradoxal, lepădarea completă de sine cu traiul în mijlocul lumii. Renunţă la tot, şi mai ales la propria bună imagine de sine, renunţă la aparenţa creştinului cuminte, care nu-i judecă pe ceilalţi, pentru o şi mai aparentă judecare aspră a lumii, strigându-i în faţă toate adevărurile pe care altfel aceasta nu vrea să le audă.
„Nebunul pentru Hristos“ pare violent, intolerant, de-a dreptul rău şi periculos în manifestările sale extreme, dar sub faţa de om murdar şi neatent cu sensibilităţile celorlalţi, s-a văzut, nu de puţine ori în decursul istoriei, un sfânt autentic, sensibil şi complet iubitor de semeni, pe care nu îi judeca, aşa cum părea la prima vedere, ci doar îi oglindea, spunând la răspântii şi-n pieţe, în gura mare, ce ar fi trebuit să spună fiecare, ghemuit sub patrafirul duhovnicului.
Fenomenul creştin al „nebuniei pentru Hristos“ îşi are rădăcinile în Bizanţul secolului al XI-lea, însă a luat o amploare mai mare în Rusia de după secolul al XIII-lea.
Nebunul pentru Hristos îmbină ascetismul sever - nepurtarea de haine şi încălţăminte în zone cu climat aspru, suportarea unui lanţ greu legat de trup, lipsa oricărui adăpost permanent, cu lepădarea completă de sine prin afişarea în lume ca „nebun“, vorbind provocator, violent, acuzator sau fără noimă, jucând pentru întreg norodul rolul de bufon al curţilor regale din vestul Europei, care, prin rolul asumat de sine şi recunoscut de toţi, putea strecura prin glumele şi giumbuşlucurile sale adevăruri pe care nimeni nu i le putea spune suveranului, ţinându-l astfel „cu picioarele pe pământ“.
Nebunul pentru Hristos nu are în comun cu un nebun autentic decât o parte din pojghiţa manifestărilor, însă conţinutul a ceea ce spune şi face este plin de tâlcuri duhovniceşti, invitaţie la normalizare, centrare în firescul relaţiilor umane şi al relaţiilor omului cu Dumnezeu.
Spre exemplu, doi asemenea asceţi „nebuni pentru Hristos“, Nicolae şi Teodor, care au trăit în secolul al XIV-lea în Novgorod, unul de-o parte a fluviului Volchof, celălalt de cealaltă parte, aveau obiceiul de a se întâlni pe pod, începeau să se insulte, se certau zdravăn şi sfârşeau îmbrâncindu-se şi aruncându-se în apă, „amendând“ astfel purtarea locuitorilor care adeseori se certau pe acel pod.
O pedagogie excelentă, amuzantă şi tragică în acelaşi timp, iniţiatică şi, aşa cum se cuvine oricărui act autentic de căutare a desăvârşirii, purtând un văl de mister, actul lor putând fi citit atât în cheie lumească - doi nebuni care se bat -, cât şi în cheie duhovnicească - iată ce hidoşi suntem când ne certăm.
Oglindind lumea şi chiar caricaturizând-o, smerindu-se şi făcând benevol, cu tâlc şi complet conştient ei înşişi de prostiile pe care le făceau oamenii, dădeau o şansă corecţiei, restabilirii relaţiilor fireşti.
Nu de puţine ori aceşti sfinţi umbriţi de harul Duhului Sfânt aveau şi darul prorocirii, prin care făceau cunoscute oamenilor diverse evenimente, cu scopul îndreptării credincioşilor spre Dumnezeu şi căile Sale. Temeiuri scripturistice ale acestui fenomen extrem al vieţii creştine găsim în spusele Apostolului Pavel: „Zicând că sunt înţelepţi, oamenii au ajuns nebuni“ - Epistola către romani 1:22; „Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ - Întâia Epistolă către Corinteni 1:20; „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie“ - Întâia Epistolă către Corinteni 2:14 şi în multe alte locuri găsim idei care susţin acest tip de ascetism şi propovăduire.
Nebunie pare în ochii lumii neîngrijirea de sine sistematică, înfricoşată şi compulsivă şi lăsarea în voia lui Dumnezeu, nebunie pare să-ţi pierzi în ochii oamenilor orice valoare, să nu ai grijă de ce cred oamenii despre tine, să „te faci de râs“, să mori astfel, simbolic, pentru a renaşte în Hristos.
Ivan cel Groaznic şi Nicolae, Nebunul pentru Hristos
Întâlnirea dintre sângerosul Ivan, care pornise în anul 1570 într-o campanie de pedepsire a celor care nu i se supuneau, şi Nebunul pentru Hristos Nicolae a avut loc în oraşul Pskov. Ţarul voia să treacă prin foc şi sabie locuitorii, dar în cale i-a apărut zdrenţărosul Nicolae, care i-a oferit carne crudă. Ivan a spus că el nu mănâncă carne în post, şi oricum nu crudă, iar atunci „nebunul“ i-a deschis ochii strigându-i: „Dar sângele creştinilor îl bei!“ Şi l-a ameninţat că de se va atinge de locuitori, va muri precum calul său. Ţarul s-a mâniat, a vrut să-l pedepsească pe zdrenţăros, însă acesta s-a făcut nevăzut şi imediat a apărut un slujitor al ţarului care i-a spus că tocmai murise calul său, din pricini necunoscute. Ivan cel Groaznic a renunţat la orice răzbunare, temându-se.
Sfânta Xenia din Sankt Petersburg
Această nebună pentru Hristos a trăit în secolul al XVIII-lea, în Rusia. După ce la vârsta de 26 de ani a rămas văduvă, ea a ales să îmbrace hainele militare ale soţului ei, să-şi doneze casa şi tot ce avea şi să pornească pe drumul lepădării complete de sine, al nebunilor pentru Hristos. O vreme a fost insultată, batjocorită, umilită, dar cu timpul darurile ei duhovniceşti au ajuns să fie vizibile de către toată lumea. Primea bani puţini, pe care îi dăruia mai departe săracilor, prezicea evenimentele care aveau să se întâmple, binecuvânta oamenii, care considerau vizita ei în casa lor drept un dar dumnezeiesc. Este sărbătorită pe 11 ianuarie.
Sfântul Vasile Fericitul
Mulţi sunt sfinţii de acest tip, dar poate cel mai cunoscut nebun pentru Hristos este Vasile Fericitul. S-a născut lângă Moscova în anul 1468, într-o familie de ţărani şi a fost dat ca ucenic la un cizmar. Aici a învăţat meserie până în ziua când, venind un om înstărit şi comandând multe perechi de încălţări, pe Vasile l-a pufnit râsul. Fiind admonestat de cizmar şi întrebat de ce s-a purtat aşa, Vasile, care deja avea darul înainte vederii, a spus: „Ce-i trebuie unui mort atâtea încălţări?“ Nu după multă vreme, cel care făcuse comanda a murit. A fost începutul lungilor peregrinări ale Sfântului Vasile, care până la urmă a fost apreciat inclusiv de familia regală, Ivan cel Groaznic şi ai lui având o deosebită evlavie pentru acest sfânt. Când şi-a dat obştescul sfârşit l-au înmormântat în Catedrala „Sfântul Vasile Blajinul“ din Moscova.
Fenomenul „nebunilor pentru Hristos“ este unul deosebit de complex, uneori existând printre aceştia şi simpli cerşetori şi falşi profeţi, motiv pentru care tot Ivan cel Groaznic scria într-o scrisoare către Sinod:
„Falşi profeţi, bărbaţi şi femei, se plimbă de la un sat la altul, goi şi fără încălţăminte, cu părul în dezordine. Se agită, se bat şi merg strigând că Sfânta Anastasia sau Sfânta Parascheva le vorbeşte.“ Petru cel Mare a dat chiar un decret, în anul 1732, prin care interzicea „să se mai admită în biserici jurodivye în haine bizare şi ridicole“ şi cerea ca aceştia să fie încadraţi în mănăstiri sau puşi la muncă pentru toată viaţa, ca să nu înşele norodul.
Mai multe lucruri despre acest subiect pot fi citite în lucrarea „Mari mistici ruşi“, de Tomas Spidlik, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1997.