Necesitatea unei teologii academice creatoare

Viteza cu care lumea s-a schimbat în ultimele decenii, atât din punct de vedere tehnologic, cât şi din punctul de vedere al valorilor morale, constituie o provocare extraordinară pentru teologia academică contemporană. Religia de tip bricolaj a omului modern, sincretismul religios al aceluiaşi om, care alege din mai multe religii ceea ce consideră că i se potriveşte, detaşarea aproape completă de orice tradiţie, negocierea relaţiei cu instituţia bisericească, dar şi indiferentismul şi autonomizarea tuturor sectoarelor vieţii constituie elemente fundamentale ale lumii în care trăim şi noi provocări pentru teologia academică contemporană.

Este nevoie azi de libertate creatoare, de o interpretare creatoare a întregii istorii a Bisericii şi a întregii Tradiţii moştenite de la Sfinţii Părinţi. "Sunt sigur că Sfinţilor Părinţi nu le-ar plăcea ca noi să repetăm ceea ce au spus ei, aşa cum fac unii şcolari. Ei doresc ca noi să creăm. Şi exact aceasta au făcut ei înşişi cu privire la generaţiile de dinaintea lor", afirma, nu cu mulţi ani în urmă, Mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului. Avem nevoie de libertate creatoare, iar acest lucru înseamnă întâi înţelegerea problemelor care i-au frământat pe Sfinţii Părinţi înşişi şi a motivelor adânci care i-au determinat să ia anumite poziţii. Trebuie descoperite motivele existenţiale care au stat în spatele atitudinii lor, iar acest lucru este posibil doar printr-un studiu logic şi sistematic al operelor acestora, al întregii culturi şi al contextului istoric în care au activat. Dar pentru a putea trece la o interpretare teologică creatoare, trebuie să cunoaştem şi problemele existenţiale ale timpului nostru. Până la un punct, problemele existenţiale cu care se confruntă fiinţa umană nu diferă foarte mult de la o epocă la alta: problema libertăţii, problema iubirii, a adevărului rămân la fel de stringente de-a lungul istoriei umane. Numai modul în care oamenii pun aceste probleme, modul în care aceştia întreabă, diferă de la o perioadă istorică şi de la o cultură la alta. Sfinţii Părinţi s-au străduit să raporteze moştenirea primită din trecut, inclusiv Sfânta Scriptură, la propria cultură. Noi, slujitorii Bisericii, avem marea datorie şi chemare să-i "inculturăm" pe Părinţi în timpul nostru, să-i aducem în cultura contemporană. Între Evanghelie şi cultură există o dialectică. Cultura nu poate rămâne în afara Evangheliei, deoarece nu are sens în ea însăşi, chiar dacă uneori poate exprima unele adevăruri cu privire la spiritul uman. Aşa-numita "mântuire prin cultură" susţinută de către Constantin Noica este din punctul de vedere al teologiei un nonsens. Cultura poate ridica spiritul uman deasupra semenilor, dar ea nu mijloceşte întâlnirea cu Dumnezeul cel viu şi personal. Evanghelia este singura care poate transfigura cultura. La rândul ei, Evanghelia nu poate ajunge la persoanele umane decât prin intermediul culturii, avându-se în vedere contextul cultural specific fiecărui neam. Astfel, cultura fără Evanghelie rămâne pe pământ, iar Evanghelia fără cultură nu poate fi comunicată oamenilor. Numai o teologie creatoare, care ştie să se adapteze timpului în care trăieşte şi să se exprime prin intermediul diferitelor culturi, este relevantă pentru societatea respectivă şi folositoare misiunii Bisericii. O teologie speculativă, oricât de frumoasă şi înaltă ar fi, dacă nu are capacitatea de a ateriza în concretul lumii şi al vieţii, nu-şi împlineşte vocaţia sa intrinsecă, adică faptul de a lucra la transformarea şi mântuirea lumii în Hristos. Ca ştiinţă care operează şi se deschide revelaţiei supranaturale, teologia academică trebuie să intre în dialog cu ştiinţele umaniste şi cu cele reale, care încearcă la rândul lor o explicitare a lumii pornind de la realităţile revelaţiei naturale. În încercarea de a explica misterul şi taina ultimă a lumii şi a persoanei umane, teologia şi celelalte ştiinţe academice se află pe acelaşi drum. Referitor la acest aspect, profesorul german Jurgen Moltmann afirma: "Există o comuniune în răspuns, ea este mărginită şi confesională. Există însă şi o comuniune în întrebare, ea este deschisă şi invitândă. În "revelaţia supranaturală", creştinii găsesc răspunsul comun al lui Dumnezeu. În "revelaţia naturală" a lui Dumnezeu în cosmos şi în cultură, ei păşesc însă în comunitatea celor care întreabă şi caută. Aceasta este comunitatea ştiinţifică (Scientific Community). Ea este o comunitate a întrebării şi a cercetării. Ambele comunităţi nu se exclud reciproc, când revelaţia naturală este recunoscută şi înţeleasă în "lumina" revelaţiei supranaturale, cum spunea părintele Dumitru Stăniloae". La începutul unui nou an universitar suntem conştienţi de necesitatea unei noi viziuni misionare a teologiei, care să poată răspunde omului contemporan, societăţii şi Bisericii. În faţa acestor realităţi, teologia academică românească este chemată la o repoziţionare mult mai apropiată de duhul Sfinţilor Părinţi şi al tradiţiei bimilenare a Ortodoxiei, care să constituie mai apoi un ferment ce va dospi întreaga frământătură eclesială. Viitoarele generaţii de teologi şi slujitori ai Sfintelor Altare trebuie să vorbească lumii de azi despre mirabilia Dei, despre iubirea lui Dumnezeu pentru lumea zidită de dreapta Sa, a cărei ultimă şi deplină făptură este omul. O teologie deopotrivă ştiinţifică şi duhovnicească, dar şi misionară şi dinamică, este singura relevantă pentru lume, Biserică şi om.