Nicolae Iorga. „Profetul naţional“ despre Biserică şi neam

Nicolae Iorga s-a născut la 17 ianuarie 1871, la Botoşani, în familia avocatului Nicu Iorga. După cum se ştie, viaţa i-a fost curmată în chip tragic la 27 noiembrie 1940, trupul său neînsufleţit fiind găsit în pădurea Strejnic din judeţul Prahova. Astfel, nebunia anilor â40 a făcut ca una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române să nu-şi poată afla un sfârşit creştinesc.

Azi învăţăm la şcoală că Iorga a fost cel mai mare istoric al nostru, dar în acelaşi timp a fost şi dramaturg, poet, critic literar, documentarist, enciclopedist, memorialist, parlamentar, ministru, prim-ministru, profesor universitar şi academician. Rămânem uimiţi de acest lucru, întrebându-ne când a avut timp să le facă pe toate. Mirarea creşte şi mai mult când ni se spune că opera lui Iorga cuprinde 1.003 volume, 12.755 de articole şi 4.963 de recenzii. Copleşiţi de această operă gigantică, parcă ne e teamă să ne apucăm să citim din ea. Admiraţia respectuoasă faţă de un om cu totul excepţional şi ignorarea, la fel de „respectuoasă“, a operei sale, iată o combinaţie care nu este tocmai profitabilă pentru românii de azi. Deşi greoaie în multe pasaje, nefinisată pe alocuri, opera lui Nicolae Iorga este de o extraordinară bogăţie ideatică, întoarcerea la ea oferind cercetătorului de azi aflat în impas noi deschideri ale orizontului cercetării. Acest lucru este valabil şi în domeniul istoriei bisericeşti, domeniu în care Iorga a scris lucrări de primă importanţă. Cel puţin monumentala Istorie a Bisericii Româneşti rămâne şi azi, la peste o sută de ani de la prima ediţie, un punct de pornire obligatoriu pentru toţi cei interesaţi de cercetarea trecutului bisericesc al românilor. Sensul unei cărţi Istoria Bisericii Româneşti a fost tipărită pentru prima dată în 1908, într-un moment în care în sfârşit autorităţile statului român conştientizau că transformarea Bisericii într-un simplu departament al statului însărcinat cu administrarea treburilor religioase nu a folosit nimănui, iar unii politicieni responsabili conştientizau şi încercau să îndrepte răul făcut. A doua ediţie a lucrării a apărut în 1928, în contextul finalizării reorganizării vieţii bisericeşti din România Mare, ocazie pentru Iorga de a face unele adăugiri prin care sugera dezamăgirea faţă de faptul că nici de data aceasta politicienii nu au manifestat înţelegerea necesară faţă de nevoile Bisericii. Din acest motiv, Istoria Bisericii Româneşti reprezintă, dincolo de o cercetare ştiinţifică, şi un demers de suflet, realizat de cineva care, deşi lipsit de fior mistic, a înţeles, în urma investigaţiei istorice, ce rol important a jucat Biserica în viaţa poporului român. Om al timpului său, Nicolae Iorga s-a numărat printre fruntaşii luptei pentru unitate naţională şi pentru dezvoltarea unei culturi naţionale româneşti. Pentru marele istoric, fiecare element cultural era gândit spre a sluji ca parte a edificării sufletului naţional, iar acest lucru era valabil şi în privinţa valorilor credinţei. Din acest motiv, în opera lui Iorga nu vom găsi Biserica şi valorile credinţei decât în strânsă legătură cu ideea de neam şi cu valorile culturale ale acestuia. Elementele culturii româneşti Într-un articol din 1924, intitulat „Elementele culturii româneşti. Originea şi caracterul lor“, Iorga arăta de unde crede el că provine cultura românească - „din sufletul rasei adaptate la mediu şi formată printr-o dezvoltare istorică de două mii de ani“. „Dar, continuă Iorga, în această rasă, în forma ei materială şi în caracterul ei moral, care sunt elementele ce se pot recunoaşte? Şi ce aduce fiecare din ele pentru crearea acestei culturi, de o permanenţă veşnic gata de a se înavuţi? Poporul nostru vine şi el dintr-un amestec, dar nu dintr-unul care păstrează confuzia celor dintâi contacte, ci din unul care liberează din ciocnire spiritul nou“. Românii sunt urmaşii traco-ilirilor, ce aveau „ca însuşire de căpetenie pe aceea a unui nebiruit entuziasm, a unui fanatism făcător de minuni, a unei nezguduite credinţe faţă de ideea primită, de legătura ce s-a statornicit odată“, dar şi ai acelor „păstori, plugari italici“, care au adus cu ei „ascultarea instinctivă, chibzuiala spontanee, fără autoritate exterioară, fără impunere străină“. Din această perspectivă, Iorga a respins, într-un discurs ţinut în Cameră cu ocazia dezbaterii Legii cultelor, afirmaţia unor lideri ai Bisericii Greco-Catolice că poporul român se trage numai de la Roma: „N-am fost robii Bizanţului. Nu înţelegem a fi, printr-o parte a poporului nostru, robii unei Rome care stă pe locul strămoşilor noştri, dar care nu reprezintă întreaga tradiţiune a acestor strămoşi“. Legea românească Mai departe există un pasaj revelator despre cum vedea Iorga religia şi raportul ei cu poporul român: „Religia noastră este o religie de preoţi simpli, este o religie de săteni, formată în împrejurările acelea smerite ale trecutului nostru. Ea s-a născut, ca şi civilizaţia noastră, ca şi forma politică, s-a născut din acea viaţă adâncă a bietelor mulţimi româneşti. Am fost legaţi de Bizanţ, pentru că se cerea îndeplinirea unei forme. O parte dintre noi au fost legaţi pe urmă de Roma, fiindcă şi legătura de Roma era, într-o anumită contingenţă de împrejurări, îndeplinirea unei forme. Dar când ziceau ţăranii noştri „legea românească“, ei înţelegeau un mare adevăr. Da, există o lege românească. O lege românească împărţită în două în ceea ce priveşte pe episcopi; o lege românească, una singură, în adâncul conştiinţei ţăranilor noştri“. Aşadar, pentru Iorga exista o „lege românească“ (religie), parte intrinsecă a fenomenului creator al rasei, la care se adăugau formele suprastructurale ale influenţei Bizanţului sau Romei, dezirabile prin efectele lor benefice asupra poporului român de-a lungul istoriei. Din acest motiv, alegerea titlului „Istoria Bisericii Româneşti“ nu era întâmplătoare. Viaţa bisericească românească este prezentată în integralitatea sa, în chip unitar, chiar şi după ce românii din Ardeal au fost împărţiţi din punctul de vedere confesional în două, la începutul secolului al XVIII-lea. Din perspectivă teologică, acest punct de vedere este greu de acceptat, însă Iorga era mai interesat să păstreze unitatea neamului, să evite conflictele dintre cele două biserici româneşti şi să afirme, în concordanţă cu spiritul epocii, necesitatea unei independenţe totale şi reale a României faţă de tip orice subordonare din afară. Biserica şi cultura Din punctul de vedere al relevării rolului cultural al Bisericii în viaţa românilor, opera lui Iorga este de neegalat. El se îndepărtează categoric de opiniile celor care credeau că numai de la unirea unei părţi a românilor ortodocşi cu Roma a existat cultură în Biserică. Cu argumente covârşitoare, Iorga arată că de la începuturile ei ortodoxia românească a jucat un rol cultural (în sensul larg al noţiunii) de prim rang în viaţa naţională, iar acest rol s-a menţinut până când spiritul modern i-a făcut pe politicienii români să încerce tragerea Bisericii pe linie moartă. Programatic, Iorga îşi propune să înfăţişeze „priveliştea unei vieţi organizate, aproape milenare, în cursul căreia Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi“. În schimb, iată cum se referă istoricul la reformele bisericeşti din perioada regulamentară: „Lui Pavel Kiseleff îi revine îndoielnicul merit de a fi voit să prefacă întâia oară mănăstirile de rugăciuni şi cultură ori artă bisericească în adăposturi pentru lepădăturile şi naufragiaţii societăţii... Regulamentul Organic poartă pecetea anticlericalismului francez şi a stăpânirii Bisericii de Stat, ca în Rusia. Viaţa canonică deosebită pe care o dusese până atunci Biserica românească e înlăturată fără cruţare şi fără pietate, fără simţ istoric şi fără înţelegere a drepturilor ce derivă din prescripţii cu caracter nestrămutat şi dintr-o practică de atâtea veacuri“. Misiunea preoţilor Diversele „reforme“ moderne au condus la slăbirea Bisericii, iar pe slujitorii ei, în mizerie. Prin scrierile sale, Iorga îşi propunea să amintească preoţilor din vremea lui de trecutul glorios al Bisericii şi să-i îndemne să reia cu şi mai mare forţă „marea misiune culturală, socială şi naţională“. Biserica trebuia să redevină o şcoală a caracterelor, deoarece caracterele puternice şi morale sunt, în opinia lui Iorga, temelia unei societăţi. Cu prilejul discuţiilor din parlament legate de adoptarea Legii de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (1925), Iorga ţine un discurs fulminant, în care spune, printre altele: „Nimeni nu venerează mai adânc amintirea lui Şaguna ca mine. [...]Ai uitat un lucru, domnule coleg (Petre Gârboviceanu): că toate punctele Statutului [Organic] rămâneau nimic, dacă nu era omul“. Este o învăţătură care nu trebuie uitată.