Rădăcinile creștine ale bradului de Crăciun: o reevaluare teologică și istorică

În ultimii ani, în spațiul ortodox s-au intensificat vocile care cer renun­țarea la bradul de Crăciun, considerându-l un element străin tradiției creștine răsăritene. Principalul argument invocat este originea sa presupus occidentală și protestantă, la care se adaugă în ultimele decenii acuzele că bradul ar fi devenit un simbol al consumerismului și al secularizării praznicului Nașterii Domnului, fiind redus la un obiect de decor golit de semnificația sa spirituală în mall-uri, piețe și vitrine, unde devine mai degrabă un pretext pentru promovarea vânzărilor și perpetuarea unei atmosfere superficial-festive decât un simbol al Nașterii Domnului. Totuși, o analiză atentă a surselor biblice, patristice și istorice ale acestui simbol revelează o realitate mult mai complexă, cu rădăcini adânci în creștinismul răsăritean. Sigur că el nu este un obiect liturgic spre a fi integrat în spațiul eclezial, însă simbolistica lui se înscrie pe deplin în spiritualitatea creștină.

Fundamentarea biblică și liturgică a bradului de Crăciun

Tradiția bradului de Crăciun își poate găsi o fundamentare biblică, fără a distorsiona sau interpreta forțat anumite pasaje din Scriptură. În Vechiul Testament, arborele apare frecvent ca simbol al vieții și al binecuvântării divine. În Cartea Facerii, pomul vieții din mijlocul Raiului (Facere 2, 9) Îl prefigurează tipologic pe Mântuitorul Hristos ca izvor al vieții veșnice: „Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa” (I Ioan 5, 11-12). Profetul Isaia vorbește despre „slava Libanului”, referindu-se la cedrii și brazii care vor împodobi locul sfânt al Domnului (Isaia 60, 13). Același profet vestește poporului Israel că: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da [...]. Şi în vremea aceea, Mlădiţa cea din rădăcina lui Iesei va fi ca un steag pentru popoare; pe Ea o vor căuta nea­murile şi sălaşul Ei va fi plin de slavă” (Isaia 11, 1; 10). La fel, în cartea profetului Ieremia găsim o imagine similară: „Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul [...]. Căci el va fi ca un pom sădit lângă ape” (Ieremia 17, 7-8), iar în cartea lui Iezechiel se vorbește despre pomii care cresc lângă râul ce izvorăște din templu: „Vor face roade noi în fiecare lună, pentru că apa pentru ele vine din locul cel sfânt; roadele lor vor servi ca hrană, iar frunzele lor ca leac” (Iezechiel 47, 12). În Cartea Proverbelor, Înțelepciunea divină este comparată cu „un pom al vieții pentru cei ce o îmbrățișează” (Pilde 3, 18). În Cartea Psalmilor, cel drept este asemănat cu „un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa și frunza lui nu va cădea” (Psalmi 1, 3).

În Noul Testament, simbolismul arborelui este dezvoltat în contextul învățăturii lui Hristos. „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 5) stabilește o legătură directă între simbolul vegetal și viața în Hristos. Împărăția cerurilor este asemănată cu un grăunte de muștar care crește și devine „un copac, încât vin păsările cerului şi se sălăşluiesc în ramurile lui” (Matei 13, 32). Această imagine este amplificată în Apocalipsă, unde pomul vieții apare din nou, „având douăsprezece feluri de roade” (Apocalipsa 22, 2), simbolizând plinătatea vieții în Împărăția lui Dumnezeu.

Imnografia ortodoxă este deosebit de bogată în referințe care leagă simbolismul arborelui de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. În Canoanele Maicii Domnului, Hristos este numit Pomul vieții: „Uşă pecetluită şi grădină încuiată şi munte cu totul umbrit, rai nejefuit, care ai adus pe Hristos, Pomul vieţii celei de-a pururea vecuitoare, te cunoaştem Născătoare de Dumnezeu” (Octoihul sau Canoanele Maicii Domnului, Bacău, Editura Buna Vestire, 2002, glas 7, miercuri seara, p. 335). Similar, în Canonul Nașterii Domnului putem citi: „Toiag din rădăcina lui Iesei și floare dintr-însul, Hristoase, din Fecioară ai odrăslit, Cel lăudat, din muntele cel cu umbra deasă” (Slujba Utreniei în ziua a douăzeci și cincea, Irmosul Cântării a 4-a, în: Mineiul pe Decembrie, București, Ed. IBMBO, 2005, p. 439).

Prin urmare, tradiția bradului de Crăciun nu este o simplă practică culturală, ci își găsește fundamentarea într-o bogată tradiție biblică și liturgică, unde simbolismul arborelui este constant asociat cu viața divină și cu taina Întrupării. Această fundamentare oferă o dimensiune teologică profundă unei practici aparent simple din tradiția creștină.

Originea răsăriteană a împodobirii bradului

Este frecvent repetată, dar insuficient documentată ideea că bradul de Crăciun ar reprezenta o tradiție specific occidentală, de origine protestantă. Această perspectivă își bazează argumentația pe dezvoltarea vizibilă a obiceiului în Germania secolelor XVII-XVIII și pe rolul protestantismului în promovarea sa. În primul rând, datele istorice contrazic originea protestantă, primele atestări documentare ale brazilor împodobiți provenind din zone catolice precum Alsacia secolului al XVI-lea.

Arheologul bizantinolog Konstantinos D. Kalokyres propune o perspectivă mai amplă în volumul său „Pomul Crăciunului, fundamentarea științifică a originii sale răsăritene, Ieslea și Steaua Betleemului” (Το δέντρο των Χριστουγέννων, επιστημονική θεμελίωση της Ανατολικής καταγωγής του, η Φάτνη και ο Αστέρας της Βηθλεέμ), în care analizează diverse surse (texte liturgice, icoane, obiecte de cult și colinde) pentru a demonstra legătura intrinsecă dintre simbolismul bradului de Crăciun și tradiția creștină răsăriteană.

Mai mult, documentele bizantine atestă existența unor arbori ceremoniali în bisericile răsăritene încă din secolul al VI-lea, ce prezentau o asemănare izbitoare cu bradul de Crăciun din zilele noastre. Astfel, un manuscris din British Museum din Londra (BL Add. 17.265, din secolul al XIII-lea) ne informează că, în anul 512, împăratul Anastasie I a construit o biserică în Mănăstirea Sfântului Gavriil din Tur Abdin și, printre alte donații, a oferit: „...doi arbori mari din alamă care stăteau de o parte și de alta a ușilor împărătești ale bisericii. Pe frunzele copacilor exista un loc pentru lumini care pâlpâiau. Fiecare copac avea o sută optzeci de candele și cincizeci de lanțuri de argint de sus până jos. Pe acestea atârnau obiecte mici din aur, argint sau aramă, precum și ouă roșii, vase, animale, păsări, cruci, cununi, clopoței, struguri sculptați, discuri...” (Κωνσταντίνος Δ. Καλοκύρης, Το δέντρο των Χριστουγέννω, επιστημονική θεμελίωση της Ανατολικής καταγωγής του, η Φάτνη και ο Αστέρας της Βηθλεέμ, University Studio Press, Θεσσαλονίκη, 2001, pp. 35-36).

În marea Biserică „Sfânta Sofia“ din Constantinopol existau asemenea arbori decorativi, fapt documentat în texte din anul 563. Astfel, Paul Silentiarus (c. 563), în Descrierea Sfintei Sofia din Constantinopol, aminteşte în detaliu instalațiile de iluminat ale Marii Biserici. Acesta descrie diferiți copaci de metal în formă de brad, sesizând și prezența unor candelabre asemănătoare pomului de Crăciun: „Pe coloane de argint, sus deasupra capitelurilor, se află o cale îngustă pentru purtătorii de făclii, plină de lumină, strălucind cu ghirlande luminoase; acestea ar putea fi asemănate fie arborilor similari cu pinii crescuți în munți, fie cu chi­paroșii cu frunziș delicat. Au vârfuri ascuțite, iar cercurile se rotesc devenind treptat mai largi, până când ajungi la ultimul cerc care se învârte în jurul trunchiului; și în acestea a înflorit o floare născută din foc. În loc de rădăcini, ai putea vedea vase de argint fixate dedesubtul arborilor cu coroane de foc” (Paulus Silentiarius, Descriptio Sanctae Sophiae, 871-881). Această practică reflecta o teologie profundă care asocia arborele cu simbolistica hristologică, teologia patristică identificând Pomul vieții ca un simbol al lui Hristos.

Așadar, caracterizarea bradului de Crăciun drept „tradiție occidentală” reprezintă o simplificare excesivă a unei istorii culturale și religioase mult mai complexe, care își are originile în practica liturgică a creștinismului oriental timpuriu.

Transformarea și evoluția tradiției

În Occident, tradiția s-a dezvoltat pe o traiectorie diferită. Legenda Sfântului Bonifaciu, care ar fi doborât faimosul stejar al zeului Thor de lângă Geismar, în Germania secolului al VIII-lea (vezi: Enrico Pepe, „Martiri și sfinți din calendarul roman”, Sapientia, Iași, 2007, p. 241), reflectă probabil un proces mai amplu de cristalizare a simbolurilor pre-creștine. Conform tradiției, după ce Sfântul Bonifaciu a tăiat stejarul sacru al păgânilor, în acel loc fie a plantat un brad, fie acesta a răsărit în mod miraculos. Legenda susține că, în anul următor, localnicii convertiți la creștinism au început să decoreze bradul pentru a sărbători Nașterea Domnului, renunțând la celebrarea păgână a solstițiului de iarnă. Bradul, prin verdele său care nu se veștejește, a devenit un simbol al eternității divine și al dragostei nesfârșite a lui Dumnezeu.

În concluzie, ce vedem astăzi ca „brad de Crăciun” este rezultatul unei evoluții complexe care îmbină multiple tradiții. Forma sa actuală, cristalizată în secolul al XIX-lea, reprezintă o sinteză între elementele orientale originare și dezvoltările occidentale ulterioare. În același secol, al XIX-lea, a fost adus și în țara noastră obiceiul împodobirii bradului de Crăciun, când, în anul 1866, la nouă luni de la preluarea tronului, în Palatul Regal de pe Calea Victoriei, regele Carol I a împodobit primul brad de Crăciun din România, chiar dacă în cultura tra­dițională românească bradul împodobit ocupa un loc bine fundamentat în ritualurile de nuntă și în cele funerare, unde este cunoscut sub numele de „Pomul vieții”, un motiv recurent în arta populară românească.

În loc să respingem bradul de Crăciun ca „element străin”, ar fi mai constructiv să îl înțelegem în contextul său istoric și teologic complex. Cercetările actuale sugerează că, departe de a fi un import occidental recent, bradul de Crăciun reprezintă recuperarea unei tradiții creștine orientale autentice, îmbogățită prin secole de evoluție culturală.

Această perspectivă ne invită să depășim polemicile superficiale și să recuperăm sensul profund al acestui simbol creștin universal, care unește diferitele tradiții ale creștinismului într-o expresie comună a bucuriei Nașterii Domnului.