Nicolae Lungu, continuator în promovarea muzicii psaltice
Muzica bisericească a avut, în istoria țărilor române, perioadele ei diferite de dezvoltare, de interpretare și mai ales de transmitere, prin efortul și munca unor personalități de marcă, fie ei clerici sau mireni. Cu toate că aceștia au trăit și creat în vremuri diferite, totuși pasiunea și devotamentul lor pentru acest gen muzical au făcut ca numele și munca lor să rămână peste veacuri cuprinsă în paginile unor Antologii corale sau psaltice care stau până în ziua de astăzi ca suport muzical pentru înfrumusețarea slujbelor Bisericii Ortodoxe autohtone.
Însă, a vorbi despre situația Bisericii Ortodoxe Române în perioada postbelică, marcată de regimul comunist, înseamnă a evoca una dintre cele mai întunecate epoci ale istoriei României, o perioadă care a lăsat urme adânci în conștiința întregului popor și ale cărui răni nu s-au vindecat nici până astăzi. De la bun început, Biserica Ortodoxă, majoritară în perioada 1945-1989, ca și astăzi de altfel, a reprezentat pentru comunismul oprimant o piedică în răspândirea ideologiilor sale materialiste și atee.
Așadar, ea a fost lovită cel mai crunt, atât prin prigoana împotriva ierarhiei bisericești, cât și prin reducerea la tăcere sau arestarea celor mai de seamă reprezentanți ai ei: clerici, intelectuali, oameni de cultură sau simpli creștini autentici și evlavioși. Relația Stat-Biserică a pornit de la bun început cu premisa culpabilității acesteia, ca instituție mistico-religioasă a ierarhilor, a preoților, a călugărilor și, de ce nu, a dirijorilor și cântăreților ei care, potrivit concepției comuniste, întrețineau în rândurile oamenilor simpli o atmosferă mistică și plină de superstiții, o încurajare a elementelor subversive ascunse sub mantia slujirii liturgice sau a pastorației, considerată periculoasă pentru regimul marxist instalat.
În contextul încercărilor grele prin care Biserica a trecut, muzica bisericească psaltică, în special, și cea corală au avut de suferit, cunoscând un oarecare regres pe toate planurile: pedagogic, compozițional, publicistic. În fața opresiunii politice, această artă ce nu încetează a lăuda pe Dumnezeu a căutat o soluție de compromis prin care să poată ființa în continuare. În această situație a apărut cântarea uniformizată, cărțile tipărite ulterior fiind un exemplu grăitor al soluției găsite pentru promovarea muzicii psaltice. Ea presupunea transpunerea melodiilor în dublă notație (neumatică și liniară), simplificându-se oarecum și felul execuției acestora (ne referim bineînțeles la simplificarea sau uzitarea din ce în ce mai rar a anumitor thesis-uri (formule) largi ale ehurilor tradiționale.
Știind că prin psalmodiere se poate realiza unirea minții cu sufletul, omul reuşind astfel să împărtășească cele mai inexprimabile sentimente ale sale, Nicolae Lungu a continuat munca unor vestiți protopsalți în promovarea ethosului muzical psaltic. Prin uniformizarea cântărilor psaltice putem spune că acesta s-a dovedit a fi un autentic valorificator, în perioada de grea încercare pentru Biserică, al patrimoniului muzical psaltic românesc.
Deși un om cu preocupări și vaste cunoștințe în domeniul muzicii corale, Nicolae Lungu nu s-a limitat doar la armonizarea unor melodii psaltice, ci a întreprins o vastă lucrare în chiar promovarea ehurilor muzicii psaltice autentice. Din anul 1949 până în 1980, a condus o comisie pentru uniformizarea și unificarea cântărilor psaltice de strană. Astfel, împreună cu profesorul Ion Croitoru, pr. prof. Grigorie Costea, pr. prof. univ. dr. Ene Braniște și prof. Chiril Popescu, a transcris pe ambele notații muzicale suprapuse toate cântările necesare stranei, pe care le-a tipărit în perioada 1950-1980, nu înainte de a elabora o Gramatică a muzicii psaltice (București, 1951), rămasă încă mult timp în uzul didactic al seminariilor teologice.
Nicolae Lungu, continuator al creației corale de factură psaltică, a urmat fără întrerupere calea deschisă de predecesorii săi la pupitrul dirijoral al corului Catedralei Patriarhale, în ceea ce privește cântarea corală bisericească fundamentată pe tradiția muzicii psaltice, încercând mereu să „stilizeze” melodia și să o îmbrace într-o armonie cât mai plăcută și cât mai accesibilă (aici amintesc pe Gheorghe Cucu, căruia îi publică în revista „Biserica Ortodoxă Română” nr. 3-4 - 1970, Cântările Sfintei Liturghii, sau Ion Popescu Runcu, ori Ștefan Popescu, creatorul Liturghiei psaltice pe glasul al VII-lea). Despre el, poetul și eseistul Ilariu Dobridor spunea, în revista literară „Viața românească” (1935): „Este un dirijor înnăscut. Ca un adevărat al melodiilor, cercetează esențele descifrate din vaporozitățile muzicale pentru a țese din murmure ușoare o pânză de vrajă”.
Prin uniformizarea cântărilor psaltice necesare cultului divin, el marchează un moment unic și, totodată, esențial în muzica psaltică românească, întrucât prin aceasta s-a creat oportunitatea de a fi promovată pe o scară mai largă (mă refer la studenții sau absolvenții facultăților de muzică de pe cuprinsul țării), venind astfel în ajutor celor care aveau cunoștințe mai bune în notația liniară. Așadar, această operă de promovare a muzicii psaltice o putem asemăna cu aceea a predecesorilor săi: Filothei Jipa, autorul Psaltichiei Românești, Mihalache Moldovlahul, marele dascăl de Muzică psaltică, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Ioan Zmeu, Nicolae Brătescu, Episcopul Nifon Nicolescu Ploieșteanu, Episcopul Evghenie Humulescu Piteșteanul, Dimitrie Cutavas sau Anton Uncu, alături de care publică în anul 1951 Cântările Sfintei Liturghii și Cântări la Cateheze, parte din ei protopsalți ai Catedralei Patriarhale.
Prof. Nicolae Lungu a avut ca imbold o dorință și o perseverență asiduă în strădania de a continua, valorifica și promova opera protopsalților amintiți, în tentativa lor de a români cântarea psaltică și de a fi psalmodiată în Biserica autohtonă „pre limba noastră românească”, spre a evidenția bogăția teologică a textului cântat.
Nicolae Lungu a fost un sârguincios cercetător și promovator al muzicii psaltice românești, un compozitor desăvârșit, un dirijor mereu atent la detaliile interpretative, un profesor talentat, mișcat de zelul predării tainelor muzicii în general, dar și a efectelor muzicii psaltice care, prin frumusețea compozițională și interpretativă, se interpune între cele două plânsuri ale omului: plânsul depărtării de Dumnezeu și plânsul de bucurie al redobândirii comuniunii cu El prin jertfa și Învierea lui Hristos. Toată activitatea lui didactică a fost marcată de promovarea neîncetată a ethosului psaltic național românesc. Frumusețea melodică a cântărilor compuse sau promovate de Nicolae Lungu și calmul ritmului acestora inspiră și îndeamnă chiar și astăzi pe acela pe care le ascultă sau le intonează, la rugăciune, la meditație și trezvie duhovnicească, la zdrobirea inimii, la o minimalizare a egoului pentru Dumnezeu, o activare a conștiinței ce duce la sfărâmarea deprinderilor păcătoase din om, o dorință spre a urma lui Dumnezeu, dar fără o anulare a liberului arbitru sădit în om. De aceea compoziții ca: Ziua Învierii, Răspunsurile mari, pe glasul al IV-lea cu Axion duminical pe glasul al V-lea (o superbă compoziție ce păstrează autenticitatea ethosului bizantin al partiturii compuse de Hristodor Gheorghiu și diortosită de Ștefanache Popescu, cu solo tenor); Liturghia psaltică pe vechile melodii bisericești tradiționale (transcrisă pe notație liniară și armonizată pentru cor mixt, București, 1957) întăresc acest deziderat al profesorului ce dirija corul în a cânta suspinul omului după divin, cântul așteptării mântuirii prin și în Dumnezeu, cântul vestirii biruinței vieții asupra morții, cântul care îndeamnă pe omul rătăcit prin viață în a alege Viața.
Așadar, profesorul Nicolae Lungu poate fi considerat un slujitor al Bisericii prin muzica religioasă, un slujitor care nu numai că a binecuvântat pe Dumnezeu prin toată activitatea sa muzicală, dar a căutat să învețe și pe alții tainele muzicii psaltice, săvârșind, prin lacrimile picurate cu mare smerenie din ochii credincioșilor spectatori marii jertfe euharistice mântuitoare și reconciliatoare, un adevărat botez al lacrimilor, împlinind cuvintele psalmistului David care zice: „... faceți cunoscute lucrările lui Dumnezeu... faceți să se audă glasul laudei lui” (Psalmul 65).