„Nimic nu ne face mai frumoşi decât fapta bună făcută în numele lui Dumnezeu“

Binele şi frumosul sunt doi versanţi ai aceleiaşi realităţi, divine, bunătatea garantând calitatea frumuseţii. Filosofia antică confirmă acest fapt. „Ceea ce este bun trebuie să fie, cu siguranţă, şi frumos“, spunea Socrate, iar Oracolul din Delphi afirma că „cel mai drept e cel mai frumos“. În esenţă, frumosul estetic nu se confundă, dar nici nu poate fi separat de cel moral. Altfel, frumosul pur estetic, sau socotit astfel, nu este decât o formă de dezintegrare a sinelui ca unitate şi unicitate. Creştinismul vorbeşte şi el de frumuseţe, cu multiple conotaţii. Despre interpretările pe care oamenii le-au dat frumosului în decursul istoriei, despre relaţia între filocalie şi filosofie, despre cum putem fi frumoşi am vorbit cu doamna Elena Solunca Moise, publicist şi redactor al revistei „Academica“.

Doamnă Solunca Moise, într-unul dintre romanele sale, Fiodor Mihailovici Dostoievski afirma: „Frumosul va salva lumea“. La ce credeţi că se referea: la un frumos de natură estetică, la o valoare morală sau la un frumos liturgic? Eu sunt doar un cititor, chiar dacă unul împătimit, nu sunt specialist şi îmi este greu de făcut aprecieri de acest fel. Dar, gândindu-mă la personalitatea şi opera lui Dostoievski, la vremea în care a trăit, la faptul că a fost un spirit profund religios, înclin să cred că se gândea la frumuseţea spirituală, pe care el o descoperă cu o anume empatie în romanele sale. Să nu uităm că era la foarte puţin timp după ce Nietzsche decretase că „Dumnezeu a murit“ şi, dacă e aşa, atunci „totul este permis“. Or, în această lume a permisiunii totale, el atrage atenţia asupra unui alt fel de frumuseţe. Cam aşa l-am înţeles eu la vremea când l-am citit, fără să am răgazul să mai revin. În mod sigur nu este vorba exclusiv de un frumos estetic. Până unde poate fi concepută autonomia esteticului? Interesant de observat că aceasta este una dintre temele discutate cu patos o vreme, pentru a trece într-un con de uitare, fără a se fi ajuns, cât de cât, la o clarificare. Frumuseţea este ca o poartă deschisă spre un alt registru al realităţii; fiecare intră şi caută un drum sau porneşte pe unul bătătorit. E un joc subtil între unitate şi unicitate, între subiectivitate şi apartenenţa la o anume comunitate cu spiritualitatea ei. Un exemplu. Privesc o operă de artă occidentală şi o admir foarte mult, revin asupra ei, dar parcă o fac de la o depărtare peste care nu pot trece. Privesc o icoană, chiar la una naivă, şi trăiesc comunicarea ca un fior al unităţii cu toţi cei dinainte şi cei care vor urma, uneori aproape le simt rugăciunea. Poate nu răspunde exigenţelor canonice ale frumuseţii din tratatele de specialitate, dar relaţia dintre mine şi ea este de altă natură; este un alt tip de frumuseţe, pentru mine mai autentică, pentru că simt în adâncul sufletului cum mă poartă spre „lumina cea adevărată“. Esteticul a apărut în istorie odată cu Kant Aici unicitatea fiecăruia se întâlneşte cu unitatea. Avva Dorotei, întrebat de un ucenic cum poţi să te apropii în acelaşi timp de Dumnezeu şi de semeni, a folosit o imagine deosebit de sugestivă. Dacă ne imaginăm pe Dumnezeu ca pe un soare şi pe cei care Îl caută ca nişte raze, atunci, cu cât de apropii de soare, razele sunt tot mai aproape unele de celelalte. Conceptul de „estetic“ a apărut în istoria filosofiei destul de târziu, odată cu Kant. Se vorbea de artă şi au fost gânditori care au apropiat frumuseţea artistică şi binele moral. Între frumuseţea artistică şi cea morală ar fi de dorit să existe convergenţă, poate chiar o unitate între două forme de expresie ale adevărului, pe care, ne învaţă Apostolul Ioan, cunoscându-l, suntem liberi. Şi aici ajungem la filosofie şi filocalie. Ce au în comun cele două? Care era raportul dintre ele în Antichitate? Etimologic, aceste două forme de expresie ale spiritului omenesc ar trebui să fie aproape îngemănate, pentru că amândouă au aceeaşi rădăcină, filia (iubire). Apoi, avem, pe de o parte, kalos (frumos) şi, pe de altă parte, sofia (înţelepciune). Ele ar trebui să fie, dacă nu echivalente, atunci în foarte mare măsură interferente, cum a fost în filosofia antică greacă. Logicianul şi filosoful Anton Dumitriu, în cartea sa intitulată „Homo universalis“, pornea de la această distincţie. Elefantul, descris de trei orbi Pe vremea anticilor exista filosofia perrenis, adică o filosofie care făcea din teorie o pregătire pentru un mod de viaţă. De aceea, ea era o filosofie perenă, pe care o întâlnim la Platon, Aristotel. Ori, cel puţin în Europa, această filosofie se transformă într-o „filosofia garulla“, o filosofie a vorbirii. Din acest moment, în care filosofia perrenis, filosofia - înţelepciune de viaţă - se transformă într-o înţelepciune a vorbirii, disjuncţia dintre filosofie şi filocalie este evidentă până la prăpastie, dacă ne gândim la filosofia contemporană. Încercând o comparaţie, aş asemăna filocalia cu înmulţirea pâinilor, pentru că, cei doi peşti şi cinci pâini, adică adevărurile esenţiale, prin dăruire, se înmulţesc până la prisos. Aşa înţeleg scrierile filocalice la care, revenind, ne întoarcem mereu mai bogaţi, o bogăţie care sporeşte din iubirea care dăruie. Ce se întâmplă în filosofia contemporană? Imaginea unei disoluţii în continuă expansiune în care se întrevede cutezanţa construirii unui alt turn Babel. Este o disoluţie continuă. E adevărat că filosofii nu s-au prea înţeles între ei niciodată, dar azi nici nu se mai ceartă, ci par a trece unii pe lângă alţii cu o indiferenţă senină. Există o inflaţie conceptuală, fiecare filosof, căci despre şcoli de filosofie nu mai poate fi vorba în ziua de astăzi, dă unui concept o anumită semnificaţie. Ea este sau nu cunoscută, îşi face prozeliţi sau nu, dar în discuţiile filosofilor se dau aceluiaşi concept diferite semnificaţii. Numai că, atunci când discuţi, Voltaire spune că trebuie să îţi precizezi conceptele. Dacă nu precizezi conţinutul, sfera conceptului, nu ai cum să comunici. Cam asta se întâmplă în filosofia contemporană şi nu numai. Apoi, s-a produs o diviziune aproape exponenţială a domeniilor, fiecare clamându-şi autonomia. Există o parabolă interesantă, a orbilor şi a elefantului. Câţiva orbi sunt invitaţi să descrie un elefant. Unul, după ce pune mâna pe piele, spune: „Elefantul este ceva zgrunţuros şi aspru la mână, care zgârie“. Altul pune mâna pe un colţ de fildeş şi exclamă: „Ba nu e adevărat. Elefantul e ceva lucios şi foarte plăcut la mângâiat“. Altul, atingând coada elefantului spune: „Nu. Elefantul e ceva tare şi cu nişte fire din care se poate împleti“. Asta e situaţia filosofiei contemporane. Sunt foarte multe căutări, problematizări dintre cele mai diferite, care oferă un bun prilej pentru a pune un diagnostic spiritului contemporan, recunoscut a fi în criză, deşi se uită, de prea multe ori, că momentul crizei este unul al judecăţii. El poate să ducă la moarte sau la renaştere. Deocamdată, avem de a face cu ciocniri de orgolii. Credeţi că spusa lui Dostoievski se va împlini? În această fragmentare în care trăim, cum va aduna frumosul lumea? Va reuşi omenirea să intuiască şi să iubească acelaşi lucru? Frumuseţea salvează lumea. Dacă definesc frumuseţea ca armonie, pe care Leibnitz o definea ca „recuperare a întregului din diversitate“, atunci, cu siguranţă, frumuseţea poate salva lumea. E vorba de realizarea unităţii în diversitate, care nu se poată să nu fie percepută de oameni, a unităţii în care fiecare, la timpul potrivit, îşi află locul. Mai e ceva. Frumuseţea scapă raţiunii. Ultima trebuie să-şi plece capul înaintea celei dintâi. Pentru că aici întâlneşte un „ceva“ peste care nu are cum să treacă. Ce poate înţelege, bunăoară, raţiunea singură dintr-o poezie a lui Rilke? „Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor? Dacă mă sfarm, Îţi sunt un urcior, Dacă mă stric şi băutură sunt. Sunt meseria ta şi-al tău cuvânt Cu mine, rostul Tău dispare. Mor eu, n-ai să ai casă-n care Să te întâmpine cuvinte calde. Pier eu. Din ostenitele-Ţi picioare Va cade sandaua de velur mângâietoare. Privirea Ta spre care se ridică Obrazul cald ca şi o pernă mică Va rătăci îndelungă vreme după mine. Şi-n asfinţit de soare se va întinde, La poala veche a pietrelor străine, Ce ai să Te faci, Doamne? Mi-e frică.“ Poezia, muzica, artele plastice apelează la alte resorturi decât cele raţionale, şi anume la intimitatea afectivităţii, a spiritului unde noi nu mai putem controla, unde chemarea Duhului şi legile superioare acţionează mai limpede. Spunea Micul Prinţ, al lui Saint Exupery: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor“. „Frumosul în sens filocalic este unul transfigurator“ Revenind la Filocalie, cu ce identificau Sfinţii Părinţi frumosul? Frumosul reprezintă frumuseţea spiritului care răspunde chemării divine şi transfigurează materia. Aici eticul şi esteticul sunt într-o simbioză perfectă. Ştiţi ce e foarte interesant? Faptul că nu făceau teorii, ci chiar şi azi, reuşesc să ne înveţe o ştiinţă sfântă. Frumuseţea este strădania de sfinţire a omului. Nu vi se pare surprinzător că vorbim acum, deodată, de criză economică, politică, de criza culturii, a artei, despre urmările dezechilibrului ecologic, care au evoluat odată cu procesul de secularizare? Priviţi icoanele din bisericile noastre, mai ales cele uitate… Iniţial, educată fiind pe istoria artei occidentale, nu puteam înţelege, nici însuşi icoana ortodoxă. Trăiam o uimire ciudată. Acum icoanele îmi sunt cele cu care eu vorbesc şi nu odată simt cum sfinţii sunt mai vii decât mine. Icoana devine astfel o cale deschisă spre îndumnezeire. Frumosul în sens filocalic este unul transfigurator. El ne trimite gândul la Schimbarea la faţă de pe Muntele Tabor. Ucenicii au urcat pe munte şi au privit chipul în slavă al lui Hristos. Aceasta este pentru mine imaginea filocaliei. Duhul luminează şi transfigurează materia, arătându-o în splendoarea armoniei ei şi te face să spui ca David: „Îţi mulţumesc, Doamne, că sunt o fiinţă atât de minunată“. Aceasta cred că este esenţa filocaliei. Nu trebuie să cădem din această minunare a noastră. Când nu ne mai uimim de frumuseţe, când nu o mai sesizăm, ne cuprinde plictisul, urâtul, rutina. Ne apropiem de ideea pe care o avea Soloviov asupra frumuseţii, şi anume frumuseţea duce către o unitate sau creează o unitate împreună cu adevărul şi binele, care sunt de factură transcendentă... Într-un fel sau altul, ideea celor trei valori fundamentale - adevărul, binele şi frumosul - o găsim în istoria filosofiei încă de la Platon. Dacă le privim ca un triunghi, Binele este în vârf, asumându-le cumva pe cele două. Cât despre frumuseţe, filosoful grec o considera splendoarea adevărului. Cum au reuşit totuşi Părinţii Bisericii să adapteze filosofia pe care o cunoşteau la adevărul de credinţă al Bisericii? Să exemplific cu Sfântul Grigorie Teologul, pentru care am o evlavie aparte, şi care, cum se ştie, împreună cu Sfântul Vasile, a studiat şi filosofia. Citesc şi recitesc frecvent cele „Cinci cuvântări teologice“ cu o mereu proaspătă uimire a bogăţiei de sensuri. Interesant, asupra acestor texte s-a scris şi se va mai scrie, dar mă întreb cum a reuşit Sfântul Grigorie, într-un răstimp relativ scurt, să aducă la adevărata credinţă aproape toate bisericile ariene din Constantinopol? Cum? Iată explicaţia pe care am găsit-o. Noi avem astăzi o percepţie dominant raţională - judecăm, analizăm, numărăm, facem tot felul de clasificări, corelaţii, folosim, eventual apelăm la o bază de date foarte sofisticată. Sfântul Grigorie, asemenea altora, trăia adevărul cuvintelor sale şi, de aceea, ele sunt încă vii. Această trăire sinceră a adevărului aprindea în fiecare flacăra credinţei adevărate. Iată, pornea atât de simplu: „Căci, învăţător al existenţei lui Dumnezeu şi al cauzei creatoare şi atotcuprinzătoare avem şi văzul, şi legea morală“. Îndemna chiar: „Filosofează-mi despre lume… Căci nici de izbuteşti în aceste chestiuni nu e fără folos, şi nici dacă greşeşti nu este primejdios. Cu Dumnezeu însă ne vom întâlni desigur, acum mai puţin, dar poate mai în urmă mai deplin, în Iisus Hristos, Domnul nostru“. Frumuseţea sufletului se întreţine cu rugăciunea zilnică Ce să facem ca să fim frumoşi? La ce „salon“ ar trebui să mergem? Pentru noi acest salon este Biserica, unde găsim toate cele trebuincioase. Apoi, biserica din familie şi cea din sufletul nostru. Aici ne înfrumuseţăm şi, vorba Sfântului Pavel, „în timp ce chipul nostru cel din afară se învecheşte, cel din interior se înnoieşte“. Poate fi ceva mai folositor? Întreţinem această frumuseţe cu rugăciunea zilnică, „plugărie a sufletului“, cum a fost numită. Şi cred că nimic nu ne poate face mai frumoşi decât fapta bună făcută în numele lui Dumnezeu, de la Care avem toate cele folositoare. Părintele Dumitru Stăniloae spunea că nu-şi poate imagina ca frumuseţea unei piese muzicale sau a unei poezii să moară odată cu sfârşitul acestei lumi. Credeţi că la fel se va întâmpla şi cu frumuseţea fizică, nu neapărat cea trupească a unui om, ci cu ceea ce ne înconjură, cu frumuseţea unui munte, a unei păduri? Cerul nou şi pământul nou se va face din ceea ce există, pentru că împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, nu? Când va fi cerul nou, cei care sunt curaţi la suflet vor merge acolo, ca seminţe ale cerului nou, deci frumuseţea nu are cum să piară. ▲ Privirea curată se va bucura mereu de creaţia lui Dumnezeu Cum putem percepe în lumea de astăzi frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu, când vedem atâta haos, atâta nebuloasă în jur? Priviţi cerul acesta senin, de parcă îţi vine să-i mângâi albastrul. O privire curată se va bucura mereu de creaţia lui Dumnezeu. Urâtul îl fac oamenii şi, în ultima vreme, vine din tot ce este legat de ban, de valoare materială, atunci când dai cezarului ce ar trebui să fie numai pentru Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat banul. De ce este banul, acest „ochi al dracului“, periculos? Pentru că banul, valoarea lui, are un anume grad de abstractizare şi e lesne confundat cu valoarea absolută. Vedeţi, pentru mine, o floare modestă, cum este margareta, e mult mai valoroasă decât cine ştie care alta adusă cu bani grei de nu ştiu unde. Micul Prinţ zice că „numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ţi fie atât de preţioasă“. Trebuie să ne găsim timpul să ne cultivăm floarea şi vom descoperi că această floare nu are seamăn în lume… Aici cred că este taina frumuseţii. Ori acum, noi, în vârtejul schimbărilor, nu mai găsim timp să gândim, să procesăm, să privim sublimul din lucrurile simple şi ne căutăm bezmetic în cine ştie ce realitate virtuală. Iar această civilizaţie a imaginii ne izgoneşte din noi înşine şi ne aruncă într-un labirint parcă fără ieşire. Parcă totul e făcut azi să ne închidă ochiul cel interior, să devenim doar o retină sau… o cameră de luat vederi şi, în cele din urmă, un zombie, nişte „morţi vii“. Poate greşesc, dar îmi pare uneori că suntem pregătiţi pentru o altă „Fermă a animalelor“ a lui George Orwell. Ori, acesta este iadul. Pentru a evita un asemenea destin nu este nevoie să apelăm la înţelepciunea orientală, cum se spune suspect de insistent în ultima vreme. ▲ Calea regală a frumuseţii începe la Bobotează şi duce către Tabor Regăsirea frumuseţii se realizează prin efortul căutării spre prototip, către asemănarea cu Dumnezeu? Numai aşa! Calea spre această frumuseţe originară e una a regăsirii de sine în Hristos şi simţi cum creşte în inimă rugăciunea: „Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai făcut o făptura atât de minunată!“. În cele din urmă, frumuseţea este aceea a biruinţei asupra a tot ce e potrivnic luminii divine din noi şi e posibilă numai urmându-L pe Hristos, Care ne asigură: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“.