Nițică moarte

Nu știu cât poate să-i fie de folositoare omului moartea cea multă, definitivă. Dar, din când în când, nițică moarte nu-i strică.

În Săptămâna Luminată de anul acesta, s-a întâmplat să mor un pic, pentru a înțelege mai bine ca oricând cine sunt. Îmi permisesem, cu numai câteva zile în urmă, nesăbuința de a mă lauda cu faptul că Paștele a căzut chiar în ziua mea de naștere. Adică la fel ca în anul în care am venit pe lume. Din pricina asta am făcut, nu o dată, greșeala de a crede că din marea sărbătoare a Paștelui mie mi se cuvine mai mult decât altora, că am într-o mai mare măsură decât ceilalți dreptul la Lumina Învierii. Pe care o văzusem în locul luminii zilei, căci era noapte atunci când mă născusem, noaptea de Paști, se întorceau primii oameni cu lumină în mâini de la biserică.

Mi se părea, cum mi s-a părut și de data aceasta, că Săptămâna Luminată este, în primul rând, o săptămână din curgerea vieții mele, și abia după aceea din viețile celorlalți oameni. Mă închipuiam, dacă pot spune așa, mai aproape de cer decât de pământ, uitând că sunt făcut totuși din acesta din urmă.

Și-a venit sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, pentru a mă trezi la realitate, vindecându-mă de iluzia că-n alcătuirea mea trupească e pus și un strop de lumină. Din Lumina Învierii, ca să mă fac bine înțeles, asta vrând să însemne că sunt nițel nemuritor. Și, dintr-o­dată, am simțit cum încep să mor. Deși era peste tot, nu-mi ajungea aerul pe care-l respiram. Le ajungea tuturor muritorilor de pe străzi, mie, nemuritorului, pe care-l ducea o mașină la spital, nu!

A urmat o noapte în care ușa salonului unde mă aflam s-a deschis de nenumărate ori. Trebuie să fie moartea, mi-am spus, pentru a descoperi, a doua zi, în zori, că fusese viața, de fapt. Și că, timp de o săptămână, ea mi-a deschis mereu ușa, îmbrăcată în alb, culoare pe care o credeam a suferinței, la început, luându-mă după ce-mi spuneau pereții din jur, pentru a-mi da seama, mai apoi, că ea aparținea vindecării. Și vindecarea venise de la niște oameni de vârsta copiilor mei, doctori, doctorițe, mai precis, asistente medicale și infirmiere.

Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni atât de calzi. Și asta în niște zile în care ziceam că n-o să mai scap niciodată de frigul ce mi se cuibărise în suflet.

Acolo, în Pavilionul 3 al Institutului Matei Balș, am cunoscut bucuria reîntoarcerii printre muritori.

La plecare, l-am zărit în curte pe profesorul Adrian Streinu-Cercel.

M-am gândit să-i mulțumesc doctoriței Anca Stre­inu-Cercel, șefa secției de unde tocmai mă externasem, apropiindu-mă de fostul director al institutului și spunându-i că are de ce să fie mândru de fiica sa. Așa cum aceasta are, la rândul său, destule motive să fie mândră de personalul secției pe care o conduce. Din păcate, mi-a rămas în memorie doar un nume, cel al doctoriței Irina-Ioana Vîlcoci. Le mulțumesc tuturor, acum! Și-i mulțumesc, în același timp, Celui de Sus, că mi-a dat ocazia să mor puțin, ajutându-mă să înțeleg, în acest fel, cine sunt.