Noaptea de Înviere făcea din temniţe catedrale

Au existat cu câteva decenii în urmă oameni frumoşi la suflet cărora regimul comunist ateu le-a luat aproape totul. I-a lipsit de libertate, i-a smuls din mijlocul familiei, le-a călcat demnitatea în picioare, i-a supus la torturi greu de imaginat… Totul în numele "reeducării". Un singur lucru era atât de adânc în inimile lor, încât nimeni nu a putut vreodată să ajungă până la el pentru a-l smulge din rădăcini: Învierea! Cu cât moartea învăluia trupul, cu atât inima făcută candelă a Învierii lumina mai mult cămara sufletului, umplând-o de viaţă şi curaj.

O dată pe an, ca o caldă mângâiere dumnezeiască, venea un moment pe care nici măcar cei mai zeloşi gardieni nu-l puteau compromite. Noaptea Învierii era clipa care surpa toate eforturile lor de peste an de a nimici în sufletele deţinuţilor bobul de credinţă care făcea temniţa să pară o minunată catedrală pascală. Înverşunarea omenească pălea în faţa cutremurătoarei veşti care se înălţa din sutele de glasuri: "Hristos a înviat!" Părintele Dimitrie Bejan povestea că în noaptea de Paşti, în închisoarea de la Aiud, nici măcar bătăile nu puteau stăvili această revărsare de bucurie care inunda "chiliile": "Imaginaţi-vă cum făceam noi Paştele! Când cânta toată puşcăria "Hristos a înviat!", miliţienii ne suduiau, stăteau cu parii pe noi, dar noi tot cântam! Acolo am trăit cel mai intens bucuria Învierii… Era directorul care-i îndemna: "Bateţi-i, măi! Nu vedeţi că sunt creştini?"" Au fost însă şi cazuri în care gardienii, minunându-se de ceea ce se întâmplă, au rămas blocaţi. Ar fi făcut ceva, aşa cum le cerea datoria, dar nu au putut decât să asiste tăcuţi la Liturghia pascală a deţinuţilor. Aşa s-a întâmplat la Piteşti, în 1949, după cum povesteşte Traian Popescu: "Şi iată noaptea de Înviere. Odată cu bătaia clopotelor care răzbea până la noi, au început să apară lumânări aprinse în stradă, dincolo de casele lipite de zidul închisorii. Acest decor, care pentru noi luase proporţii cosmice, avea însă şi semnificaţia mesajului spiritual al Acelor care nu ne uitaseră şi care acum doreau să ştim că sunt împreună cu noi sufleteşte. Nu le-am putut răspunde decât cu un "Hristos a înviat!" care a început discret, apoi s-a dezlănţuit din cele aproximativ 800 de glasuri. Dacă cineva ar fi putut asista la acel moment, l-ar fi asemuit cu o imensă catedrală în care sutele de lumânări din stradă împreună cu glasurile noastre marcau Învierea Domnului, cu moartea pre moarte călcând. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre, fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp. Când s-a aşternut liniştea, ostaşul din post a spus: "Adevărat a înviat!"". Acelaşi lucru s-a întâmplat în 1957, în închisoarea din Gherla, când aproximativ 7.000 de deţinuţi au cântat o noapte întreagă "Hristos a înviat!", aşa cum mărturiseşte Oprea Tărăban. Soba devenită altar şi sfredelele clopote Aspazia Oţel povesteşte despre suita de "slujbe" la care au reuşit să participe în Săptămâna Mare şi de Paşti în închisoarea de la Mislea: "Ne-am putut sărbători în linişte zilele legate de Sfintele Patimi, de Sfânta Înviere. Am reconstituit din memorie câteva evanghelii, câteva stihuri din stările Prohodului, am făcut din soba noastră un altar în jurul căruia ne-am adunat ca să-L primim cum se cuvine pe Mântuitorul sufletelor noastre. Am reuşit să cântăm şi "Mergi la cer şi Te aşează", "Hristos a înviat!" şi stihuri din Sfânta Liturghie. Executate pianissimo, cântecele noastre răsunau foarte înăbuşit în mizerabila noastră temniţă, transfigurată într-un spaţiu celest în care sufletele puteau să-şi ia cuminecarea în miracol, caracteristică acestor Sfinte zile". În aceeaşi închisoare, dar într-o altă celulă, erau câteva deţinute care au redescoperit în sărăcia închisorii bucuria imaculată a Învierii. Tot Aspazia Oţel povesteşte un moment asemănător, care a avut loc în 1949, după procesul de la Cluj: "Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea, au început să bată clopotele la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un frumos "Hristos a înviat!" Cântau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare, "Hristos a înviat!" a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat, făcând să vibreze sfânta noapte a Învierii din primăvara anului 1949". Nicole Valery povesteşte că, departe de ai lor şi nevoite să trăiască într-un loc mizerabil, se simţeau mai aproape de Dumnezeu şi înţelegeau mai bine misterul Învierii decât pe vremea când sărbătoreau Paştile în libertate, înţelegând în acea zi cu adevărat minunata lui frumuseţe. Amintindu-şi de o noapte de Înviere petrecută în mina Cavnic, preotul Liviu Brânzaş mărturiseşte cum au folosit sfredelele drept clopote, pentru a vesti în inima pământului Învierea Domnului: "Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote… Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!" Părintele Nicolae Steinhardt povesteşte, în "Jurnalul Fericirii", cum a reuşit în penitenciarul din Gherla, la Paştile anului 1961, să se împărtăşească pe ascuns, împreună cu încă doi colegi de detenţie: "Încă demult, Marinică P. ne-a spus lui Sile Cătălinoiu şi mie că are, perfect cusute într-un colţ de batistă, câteva fărâme de Împărtăşanie, date lui cu vreo trei ani în urmă de părintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimireştilor. Am hotărât, câteşi trei, în lipsa unui preot în celulă, să ne grijim singuri. Vom ajuna sâmbăta şi Duminica dimineaţă şi vom păstra câte ceva din mâncarea de sâmbătă, dacă se va putea. Sile, care a venit de curând în celulă de la bucătărie, unde a stat vreo câteva luni, are la dânsul o punguliţă de plastic şi într-însa câţiva biscuiţi uscaţi şi opt bucăţele de zahăr. Marinică ştie la perfecţie toate rugăciunile Împărtăşaniei. Izbutim să punem de o parte felioarele de pâine care, în săptămâna aceea, ni se dau sâmbătă. Ajunăm, ne rugăm. Duminică la prânz ne urcăm la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne aşezăm turceşte. Marinică recită pe îndelete întregul şirag al rugăciunilor. Apoi spunem fiecare: "Cred, Doamne, şi mărturisesc..." şi "Luaţi mâncaţi...". De pe podul palmei cu grijă spălată înghiţim fiecare câte o firimitură de grijanie; firimiturile sunt de necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mâncăm cu mare poftă cartofii care în ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodată, curăţaţi şi oarecum fierţi. Ronţăim biscuiţii şi zahărul. Marinică rosteşte rugăciunile de mulţumire. După deşteptare, încercarea de a cânta în surdină "Hristos a înviat!" fusese brutal reprimată de gardieni. Acum însă, la prânz, ne dau pace şi din câte un colţ, de sus de unde suntem cocoţaţi auzim - ca din văi, de colo, de dincolo - câte o îngânare de cântec şi o reluăm şi noi, şuşotind."