Nobleţea sărăciei în Hristos

„Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle...” (Luca 2, 7). Bunicul se opreşte, căutând a vedea pe cineva în zare. Îmi îndrept privirea de la cartea lui din braţe spre aceeaşi fereastră cu năframă de gheaţă. Trebuie să fie cineva cum nu a mai fost altul printre oameni, altfel cum de l-ar aştepta bunicul cu atâtea daruri? Nu are aur, nici smirnă şi nici tămâie, ci doar mere, nuci şi colăcei. Zâmbind, începe apoi a murmura un vechi colind: „... Că sărac şi prigonit/ S-a născut Domnul iubit/ Şi în iesle a fost culcat/ Ca un miel nevinovat/ Ca un mieluşel frumos/ Dumnezeu Iisus Hristos...”

Cleopa de la Sihăstria, Paisie de la Neamţ, Arsenie de la Prislop, Sofian de la Antim, Dometie de la Râmeţ... Câte seminţe bune semănat-ai, Doamne, în brazda acestui pământ şi noi n-am ştiut la vremea aceea că, în chiliile lor cercetându-i, ne sprijineam sufletele ostenite de neştiute Lumini de parcă ei niciodată n-au aparţinut lumii, ci doar Cerului. Astăzi, cu aceeaşi osârdie, ne însoţesc mai departe în rugăciune, ei, Liturghii împlinite în această viaţă, liniştiţi şi puri precum chipul satului românesc la ceasul când se pogoară sara pe deal ca Duhul dea­supra Apostolilor.

Şi cât de mult seamănă satul nostru cu Betleemul păstorilor, iar ei, cu Patriarhii de odinioară! Prin ochii lor senini ca întinsul Mării Galileei ne priveşte Cuvântul Întrupat din Fecioara, chemându-ne pe toţi din bucuria veşniciei Sale: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). O, atunci ne cuprinde dorul să mai auzim măcar o dată dojana aceea dulce ce ne-a legat pentru totdeauna de cer: „Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce...” Şi Rai s-au făcut pentru noi Sfinţii Părinţi ai neamului, cei „de care lumea nu e vrednică” (Evr. 11, 38), lipsiţi, tăcuţi şi strâmtoraţi, însă având Totul, avându-L pe Hristos în fiece tresărire a inimii lor pentru care au îmbrăţişat cea mai anevoioasă dintre încercările omeneşti: sărăcia de bunăvoie.

Ca o cetate întărită pe muntele cel înalt al îndelungii-răbdări, ea rămâne pururi vegheată de seninul castităţii şi ascultarea cu blândeţea de porumbiţă! O sărăcie îngerească, ce nu aduce suferinţă ori resemnare, nu dezbină şi nu zdrobeşte nimic în fiinţa noastră. Nu este nici­decum renunţarea la lume dintr-o recunoaştere a înfrângerii în faţa încercărilor, ci o retragere smerită din freamătul acesteia spre o şedere doar cu Cel dorit încât sufletul arde la întâlnirea cu El: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi” (Psalm 22, 1).

Cu adevărat, ce ne-ar lipsi când El ne umple existenţa ca vinul cel bun vasul de ţărână al trupului? Toate vor deveni bogăţie în sărăcirea noastră de cele lumeşti, atunci când sunt puse în slujba lui Hristos, ca o constelaţie a cărei rotire formidabilă reface toate coordonatele vieţii duhovniceşti şi astfel ne curăţă, ne aprinde conştiinţa, ne învaţă să descoperim nu doar lumea, ci şi sensul nostru în mijlocul ei. Ne preschimbă în văpăi asemeni îngerilor şi în luptători înţelepţi ai Cuvântului, căci „sărăcia a moştenit înţelepciunea” (Cuviosul Clement Alexandrinul) şi bogăţiile omeneşti nu-i pot micşora lumina.

Binecuvântată sărăcie întru Hristos! Cât de sublim i-ai transfigurat pe mieluşeii Domnului, Cuvioşi, Martiri şi Mărturisitori, până la identificarea lor cu toate valorile creştine menite să-i încununeze şi să le păstreze harul sfinţeniei pentru totdeauna. Iar harul ne învaţă că această sărăcie aduce cu sine pacea interioară, fundamental opusă stridenţei obositoare a bunurilor materiale pe care le putem supune nevăzutelor virtuţi şi din acea clipă sufletul sărăcit în cele ale lumii află nu taina unei stele, ci a sfinţeniei înseşi, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare: „Suntem chemaţi să ne împărtăşim din bunurile cele veşnice şi adevărate”.

Blajină sărăcie întru Hristos, Domnul, „Cel ce scoate din pulbere pe cel sărac şi ridică din gunoi pe cel sărman, ca să-l aşeze cu cei mari, cu cei mari ai poporului Său” (Psalm 112, 7-8). Dreaptă povăţuitoare sărăcie, sfetnic tainic la porţile rugăciunii, ţesută din suspinele vinovăţiei cugetului şi focul nădejdii mântuitoare! O continuă şi cumpătată golire de sine pentru a lăsa loc adevăratei bogăţii, întotdeauna cea dintâi şi cea de pe urmă: Iubirea. Acea Iubire curată pe care o iradiază inima, partea atemporală şi intimă a alcătuirii noastre, vegheată şi atinsă constant de Dumnezeu, ce reuneşte la un loc „toate culorile, toate sunetele, toate parfumurile şi toate ritmurile şi le exaltă în unitatea perfectă a coexistenţei lor” (Annick de Souzenelle, Simbolurile corpului uman), zidind iarăşi armonia paradisiacă a marelui Început dintre oameni şi Cer: „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 21).

Cum să o înveşnicim în noi? Privind pe Cruce braţele dezgolite de slavă ale Domnului care, „bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (2 Cor. 8, 9) şi care „a primit să ia asupra Sa chipul fiecărui om lipsit şi să Se unească pe Sine cu fiecare” (Sfântul Simeon Noul Teolog).

Unde îşi are lăcaşul şi veacul fără de timp această Iubire, ca să pornim în căutarea ei? E doar acolo, în gingăşia cu care ne privim semenii dincolo de orice folos al realităţii materiale, în lacrimile ce se alătură cu onestitate lacrimilor lor, în fiece strădanie de-a le fi mereu untdelemn şi vin, pentru că doar atunci „bogăţia cerească a harului se înmulţeşte la cel ce o împarte”, spune Sfântul Serafim de Sarov.

Iată Iubirea care renunţă la Sine pentru cei ce nu renunţă la Ea, virtute dumnezeiască având însuşiri veşnice, pline de nobleţe, întrupare în Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul! Ea, singură, are puterea de-a se regenera în întregime cu cât o dăruim mai mult semenilor: „De ai ceva mai mult decât ce este de trebuinţă zilei, împarte săracilor şi apoi vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale!”, ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul, iar Sfântul Ambrozie al Milanului scrie: „Să nu ne îngrijim de ale noastre, ci de ale altora”.

O astfel de bogăţie a iubirii într-un timp sărăcit de splendorile ei valorează cât toate bogăţiile lumii la un loc, pentru că „nu există nimic mai adevărat decât să iubeşti oamenii” (Vincent Van Gogh) şi, cu atât mai preţios, pe cei umili şi lăsaţi uitării. Unii ca aceştia ne vor deschide Raiul în măsura în care am ştiut să punem Raiul în viaţa lor cu iubirea noastră, căci „săracii sunt portarii Împărăţiei cerurilor” (Sfântul Grigorie de Nazians) şi numai când făptuim binele „dobândim ceva ce alţii nu pot avea: liniştea şi pacea - bunurile supreme” (Nicolae Steinhardt).

Dăruind fără măsură, în aceeaşi măsură vom primi şi se simte în această realitate o emoţie absolut fascinantă menită să restaureze spre folos duhovnicesc rostul sărăciei celei din afara noastră şi bogăţia nepreţuită a adâncului sufletesc.

Prin fiece alegere arătăm de fapt că suntem ceea ce avem şi avem cu adevărat ce ne defineşte, într-un Univers care a primit porunca „Să fie!” spre bucuria şi mântuirea noastră. Sfinţii Părinţi au ales-o pe ea, sărăcia cea vindecătoare, cântare a cântărilor care se va înălţa în mijlocul turmei lui Hristos neîncetat, de-acum şi în vecii vecilor: „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele!” (Psalm 33, 10).

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” din Brăila)