„Noi ne aflăm acum în vreme de furtună”

 - Interviu cu părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Exarh cultural al Arhiepiscopiei lașilor -

Ne-am gândit sa vă prezentăm în acest număr al „Luminii de Duminică” un om deosebit. Vă mărturisim că nu cu puțin efort am reușit să-l convingem să ne acorde acest interviu. Sperăm să vă facă plăcere această întâlnire cu părintele Timotei, un monah smerit și un veritabil om de cultură.

O cu totul altă lume...

M-am născut într-unul dintre lo­curile frumoase ale Moldovei, într-un ținut al livezilor nesfârșite. Satul în care m-am născut eu, Rădășeni, se află în apropierea Munților Stânișoarei și este ocrotit de îngerii câtorva mă­năstiri și biserici vechi, cu foarte mul­tă istorie din ținutul Fălticenilor (mă refer, în primul rând, la Mănăstirea Slatina, care într-o vreme avea pe mo­șia ei satul Rădășeni, apoi Mănăstirea Râșca, cu oameni sfinți și făuritori de cronici și, de asemenea, în apropie­re, Mănăstirea Probota, acolo unde, printre alții, și-a început viața călugă­rească un mitropolit sfânt al Moldo­vei, Dosoftei. Pe lângă aceste trei mă­năstiri mari care ocrotesc ținutul Făl­ticenilor sunt acolo și biserici vechi, ctitorite de Ștefan cel Mare și Sfânt, de Petru Rareș, de Lăpușneanu.

Cum vedeați cu ochi de copil satul în care v-ați născut?

Satul în care m-am născut era o cu totul altă lume decât lumea în care trăim noi astăzi. Oamenii erau foarte solidari. Nu este un sat cu oameni foarte bogați, ci oameni de mijloc, dar oameni foarte apropiați de Biserică.

Știu că rădășenenii aveau le­gături strânse cu mănăstirile Sihăstria și Secu.

Într-adevăr. Părintele Cleopa i-a cunoscut pe mulți dintre rădășenenii de la jumătatea veacului XX. În anii aceia grei, mai ales înainte de termi­narea războiului, când foarte mulți oameni din ținutul Fălticenilor, din numeroase sate, au trebuit să plece în refugiu, mai multe familii din Rădășeni și-au ales ca adăpost valea pâ­râului Secu, din apropierea Mănăs­tirii Sihăstria, pe atunci Schitul Sihăstria.

Iar acești bărbați, printre care erau și unii meșteri lemnari, au ridicat corpurile de chilii care fuseseră mis­tuite de flăcări în incendiul de prin '42 sau '43. Chiliile au rezistat până prin anii '90, când, în locul unui corp de chilii, a fost înălțat cel nou, cu trapeza, cancelaria mănăstirii și chiliile pentru monahi. Dar corpul celălalt, din dreptul paraclisului, este cel ridi­cat de rădășeneni în vremea părin­telui Cleopa.

Părintele Cleopa încă nu știu dacă era numit oficial stareț al mănăstirii (al schitului de atunci), dar cred că îl ajuta pe egumenul loanichie Moroi, care era bătrân și bolnav. Și părintele Cleopa s-a apropiat de acești oameni. Femeile spălau covoarele de la bise­rică, făceau mâncare.

Unul dintre călugării de la Sihăs­tria, prin anii '80, își amintea și măr­turisea, cum de altfel mi-a mărturisit și părintele Cleopa, cel puțin în două-trei rânduri, cât de mult au ajutat rădâșenenii la refacerea mănăstirii afectate de incendiul menționat.

Părintele Cleopa la Rădășeni

După război s-au menținut legăturile Sihăstriei cu rădă­șenenii?

Părintele Cleopa a revenit de foarte multe ori în satul Rădășeni. Și mie mi-a mărturisit de participarea sa, în mai multe rânduri, la hramul bisericii celei mari.

Când a venit ultima dată pă­rintele Cleopa la Rădășeni?

Cred că ultima dată a venit la Rădășeni prin anii '80 și ceva.

El mi-a mărturisit referitor la hra­mul bisericii din Rădășeni că nu a văzut nicăieri atâția colaci. Spunea că mesele care erau puse în curtea bisericii erau mai lungi decât biser­ica, pline cu colaci, așa cum este tradiția la noi în Moldova. Atunci fiecare familie aducea o jertfă lui Dumnezeu.

Credeți că toată această at­mosferă, despre care am vor­bit că exista în Rădășeni, v-a marcat în luarea deciziilor ul­terioare?

Cu siguranță m-a marcat.

În casa Lovineștilor

La ce vârstă ați părăsit satul natal?

Părinții mei au lucrat în oraș și au locuit acolo. Deci, după copilăria cu multele ei frumuseți, atunci când am început școala primară a trebuit să lo­cuiesc în Fălticeni. Dar toate vacanțele și cele mai multe sfârșituri de săp­tămână le petreceam la Rădășeni.

Ați făcut liceul tot în Făl­ticeni?

Am urmat treapta întâi la un liceu cunoscut, „Nicu Gane”, la care au stu­diat mulți oameni care au însemnat foarte mult pentru cultura româneas­că. Nu mai vorbesc de personalitățile pe care le-a dat ținutul Fălticenilor.

Totuși, să-i amintesc măcar pe câțiva: Lovineștii, Sadoveanu, Labiș, Con­stantin Ciopraga, Grigorie Ilisei, Ion Irimescu (marele sculptor), Birlic, cu­ noscutul și îndrăgitul actor. (Grigorie Vasiliu Birlic a fost coleg de clasă la liceu, la „Nicu Gane”, cu Ion Irimescu.)

Am cunoscut-o la Fălticeni pe mă­tușa lui Nicolae Labiș, care mi-a fost o vreme vecină, învățătoarea Eugenia Mihalache. Ea a fost sora mamei poe­tului. Vărul drept al lui Labiș, profe­sorul Viorel Mihalache, mi-a fost, de asemenea, vecin și chiar apropiat.

Tot la Fălticeni l-am cunoscut pe scriitorul care a ținut multă vreme textele în sertar din pricina cenzurii comuniste,Vasile Lovinescu, fratele cunoscutului dramaturg Horia Lovinescu.

Când l-ați cunoscut? În pe­rioada liceului?

Cred că eram în clasa a IX-a, la liceu, sau poate în clasa a X-a. Eugen Lovinescu era frate cu tatăl scriitoru­ lui Vasile Lovinescu și cu tatăl lui Horia. Erau o familie de oameni mari. Cum l-am cunoscut?

În drumurile mele către mănăs­tiri am întâlnit-o pe monahia Filofteia Șenchea, o călugăriță venerabi­lă care a fost ucenica stareței Agafia Velase de la Agapia. Ea se cunoștea cu familia Lovinescu și a trimis prin mine câteva rânduri doamnei Lovi­nescu. Când am fost pentru prima dată în casa lor, am fost cu totul fas­cinat de această casă, care arăta ca un conac, și pe care familia Lovines­cu, în cele din urmă, a dăruit-o Pri­măriei, un gest extraordinar, după părerea mea, un gest aproape mona­hal de a dărui ceea ce ai obștii, urbei din care faci parte.

Doamna Lovinescu, care era o fe­meie foarte credincioasă, mi-a încre­dințat, în mai multe rânduri, mici daruri (atunci se găseau foarte multe lucruri greu) pentru această călugă­riță de la Agapia.

Vasile Lovinescu m-a întrebat în câteva rânduri, auzind că merg pe la Agapia și pe la mănăstirile din jur (de la Agapia treceam întotdeauna mun­tele prin Sihla la Sihăstria, pe jos), dacă mai există călugări care trăiesc izolat. Era foarte interesat de acest lucru. În tinerețe, prin anii '40, făcuse o călătorie la Sfântul Munte. A fost atât de impresionat de atmosfera pe care a găsit-o atunci în Muntele Athos încât, și după 40 de ani, per­manent vorbea despre locul acela, de­ spre călugării pe care i-a găsit acolo, care trăiau ca eremiții de odinioară.

„La 11 ani am ținut cârja mitropolitului”

În timpul liceului s-a produs această orientare către Bi­serică?

Nu, ea a fost mai veche. Când aveam 5 ani fratele meu a trecut la Domnul. A fost o suferință foarte ma­re și pentru mine, cât puteam eu să înțeleg, dar, mai ales, pentru părinții mei. Parohul de atunci, părintele Ilie Ilisei, care l-a și prohodit pe fratele meu, a devenit foarte apropiat de părinții mei. Acest preot m-a apropiat de Biserică. Copil fiind, m-a primit în al­tar. Era un om foarte aspru, era un om care ținea la rânduială. Făcea niș­te slujbe... ca la mănăstire.

Când ați decis să urmați Se­minarul teologic?

Atunci când am terminat treapta întâi de liceu.

Atunci ați hotărât, dar gân­dul era mai vechi?

Da, era mai vechi. În 1977, când a fost sfințită biserica de la Fălticenii Vechi, aveam 11 ani. A oficiat atunci Preafericitul Teoctist, pe atunci proaspăt instalat ca mitropolit al Moldovei și Sucevei. De fapt era pri­ma sfințire în această calitate.

Preotul acesta, Ilie Ilisei, care a muncit foarte mult pentru biserica de care am amintit, era tatăl scriitoru­lui Grigorie Ilisei. A fost un om foarte apreciat pentru lucrarea lui. Treizeci de ani a muncit ca să refacă o biserică, în vremurile acelea grele.

La sfințirea de care vă vorbeam, am fost ipodiacon. Aveam 11 ani și am ținut cârja mitropolitului. Vă dați seama ce a însemnat lucrul acesta pentru un copil!

Înviorare la -10°C

Cum a fost admiterea la Seminar?

La Seminar se intra pe-atunci foarte greu. Erau foarte mulți aspi­ranți la această formă de învăță­mânt, în vremurile acelea. Era un singur Seminar în toată Moldova. Până la Cluj și până la Buzău nu mai era altul. Erau 6 seminarii în toată țara. Eu am dat de două ori la Seminar. Prima dată nu am intrat, a doua oară am intrat.

Am urmat Seminarul la Mănăs­tirea Neamț, în perioada 1984-1989. În ultimul an de Seminar am apucat drumul mănăstirii. De fapt, aveam cerere încă din anul al IV-lea.

Care era atmosfera de Semi­nar în timpul fostului regim?

Atmosfera din Seminar era una de seriozitate. Era o atmosferă totuși cam închisa. Se comunica foarte greu cu exteriorul.

Așa erau regulamentele interioare?

Da. S-a întâmplat de câteva ori ca, 3 luni, să nu merg niciodată acasă. Orice ieșire până în Târgu Neamț sau până la oficiul poștal de la Mănăstirea Neamț se făcea cu bilet de voie.

Program destul de încărcat. Înce­pea dimineața la ora 5.30, atunci când era liturghie (de două ori pe săptămână aveam liturghie - miercu­rea și vinerea). La Liturghie era obli­gatorie prezența tuturor elevilor. Noi eram puțini atunci. În tot seminarul eram 130 (în clasa mea am fost 18).

Când nu era liturghie, era rugă­ciunea de dimineață, la ora 6.15. După aceea era o perioadă de 3 sfer­turi de oră, cred, sau cel mult o oră, de meditație, de repetare a lecțiilor. După aceea era înviorarea.
Îmi amintesc de înviorarea de di­mineață. Erau unii părinți profesori „mai pretențioși” care nu ne iertau nicicum de la înviorare, nici măcar iama, când era ger. Trebuia să aler­găm o bucată de drum până la zimbrărie sau până la Vovidenia. Era o „plăcere”, cum am spus, mai ales iar­na, când erau temperaturile scăzute.

Nu exista vreo derogare de la program?

Nu. Mai ales în ziua în care era de rând un anume părinte profesor, fe­rească Dumnezeu să fi lipsit!

După aceea era micul dejun, între orele 8.30 și 13.30, orele de curs, apoi masa și foarte puțină odihnă.

Vara și primăvara, mai puțin iar­na, dar era și iarna uneori, erau și munci comunitare: la grădină, la cu­rățenie, la centrală, chiar și la gos­podăria anexă a seminarului. După rugăciunea de seară mai era jumătate de oră pregătire și apoi stingerea. După ora 22.00 nu mai mișca nimeni și nu mai putea rămâne o lumină aprinsă. Eram în perioada în care primeam cu rația și electricitatea.

Se întrerupea sau trebuia s-o stingeți?

Ori se întrerupea, dar nu aveam niciodată voie să o ținem deschisă după această oră. Era regulă.

Cel mai mare călugăr al veacului XX

A fost ceva anume care v-a determinat să urmați această cale a monahismului sau totul a fost ca un proces firesc?

A fost un moment greu de expri­mat. A fost un moment când am sim­țit eu că trebuie să fac acest pas, deși, trebuie să vă mărturisesc, nu am fost niciodată la înălțimea acestei viețu­iri. Este o viață foarte frumoasă, este o viață cu mari bucurii, dar și cu foarte mari încercări.

Zilele trecute reciteam Viața Sfântului Antonie. Prin câte încer­cări a trecut el, care a fost un om care a trăit izolat și câte încercări, câte is­pite, câte gânduri a avut el în peri­oada de început a vieții sale duhovni­cești de monah!

A fost o persoană care v-a in­fluențat, v-a inspirat în deci­zia pe care ați urmat-o?

Au fost multe persoane care efec­tiv m-au fascinat prin viețuirea lor (deși eu niciodată nici măcar nu le-a călcat pe urme). Unul dintre ei a fost un părinte cu viață sfântă, bunul du­hovnic, poate cel mai mare călugăr al veacului XX, părintele Paisie Olaru. El a fost un om care avea atâta milă, atâta compasiune față de oameni, atâta dăruire față de cei care ajungeau până la el, până la chilia lui.

Amintiri de la Mănăstirea Neamț

În timpul Seminarului l-ați cunoscut pe părintele Paisie?

Îl știam dinainte. Am și scris de altfel, într-una din mărturiile mele, care a apărut în acest volum omagial, care a fost publicat la 15 ani de la tre­cerea lui la cele veșnice.

Și, de asemenea, trebuie să-l amintesc pe părintele Cleopa pe care l-am întâlnit de atâtea ori și care ade­seori mi-a vorbit despre satul Rădă­șeni. Însă nu pot să nu amintesc și obștea de la Mănăstirea Neamț, în care am intrat eu. Erau atunci niște călugări exemplari.

Nu în ultimul rând trebuie să-l amintesc pe IPS Bartolomeu Anania, pe atunci arhimandrit, pe care l-am întâlnit la Mănăstirea Văratic, unde lucra într-o chilie lăsată lui de epis­copul Partenie Ciopron. De fapt, arhi­mandritul Bartolomeu Anania a fost cel care m-a tuns în monahism, cel care a oficiat slițjba călugăriei mele.

Aveți vreo amintire deosebită din timpul șederii de la Neamț, vreun chip de monah care v-a rămas în memorie?

Am multe amintiri. Mănăstirea avea un sobor numeros și venerabil, în vremea când eram elev la seminar era acolo stareț un părinte - arhiman­dritul Efrem Chișcariu, un om care atunci când slujea parcă „umplea” bi­serica. Era un neîntrecut slujitor. Ra­reori am întâlnit oameni care să slu­jească atât de frumos ca el. Bun cunoscător al rânduielilor liturgice, al rânduielilor de tipic. El a trecut la Domnul în anul 1988, în anul când am intrat eu în mănăstire.

În vremea aceea la Neamț era, printre alții, și arhimandritul Claudiu Derevleanu, prietenul cel mai apropiat din tinerețe al Sfântului loan lacob. Acest călugăr, care era buco­vinean de origine, a călătorit împreu­nă cu Sfântul loan lacob până la Ie­rusalim, au viețuit împreuna în Mănăstirea Sfântul Sava, dar el s-a întors în țară.

A fost singurul căruia Sfântul loan lacob i-a mai adresat câteva scrisori, unele dintre ele în versuri. Se regăsesc în volumul de poezii al Sfântului loan lacob.

De asemenea, la Neamț mai trăia monahul Gamaliil Pâvăloiu, cel care a publicat atâtea lucrări, atâtea rân­duieli, „Mica Prăvălioară”, cărți de fo­los sufletesc, într-o perioadă foarte grea. Aceste cărți au apărut, desigur, în tipografia de la Mănăstirea Neamț.

Câți ani ați stat la Mănăstirea Neamț, până ați venit la Iași?

Cinci ani de Seminar și încă doi ca monah... în total șapte ani de ședere acolo.

„După ce am venit la Catedrală, dormeam cu grijă!”

Și ați venit la Iași...

Am venit la Iași. După călugărie, la scurt timp, am fost hirotonit ierodiacon la sărbătoarea hramului Mă­năstirii Neamț.

În ce an?

În 1989. A fost un hram frumos, cu slujbă arhierească, săvârșită de 3 arhierei. Vreau să vă spun că mai rar întâlneai la o slujbă 3 arhierei, în acea perioadă. Și mulțime de oameni a umplut curtea mănăstirii.

Când ați venit la Iași, ca sluji­tor la Catedrală?

Am fost adus ca diacon la Cate­drală în 1990, în luna iulie, pentru o perioadă de 3 luni, o perioadă de pro­bă. Era nevoie de slujitori la Catedra­lă. Împreună cu încă doi părinți: pă­rintele Vitalie Danciu (n.r. actualul stareț al Mănăstirii Golia), care a ve­nit la câteva zile după mine, și părin­tele Vichentie Amariei, actualul sta­reț al Mănăstirii Secu. Am fost împreună diaconi. Am fost primii diaconi tineri.

Mai era aici la Catedrală un diacon tânăr, dar cu 10 ani mai mare de­ cât noi, actualul arhiereu vicar de la Episcopia Romanului, Preasfințitul loachim Băcăuanul. La Catedrală mai era părintele Partenie Apetrei, un om foarte exigent, chiar aspru, un om pe care l-am iubit, dar pe care uneori nu l-am înțeles. Dar el a ținut un program aici, o rânduială...

Dormeam cu grija ca nu cumva să întârzii. Întotdeauna la ora 6.30 tre­buia sa fiu la catedrală. Părintele Par­tenie întotdeauna zâmbea (ceea ce era grav) la primele 5-10 minute de în­ târziere, dar dacă întârzierea era mai mare... A fost un om care a ținut la rânduială, era eclesiarhul Catedralei.

Adică un fel de coordonator al slabelor?

Eclesiarhul Catedralei este cel ca­re se ocupă de programul liturgic, de rânduiala slujbelor, de inventarul Catedralei. Este persoana desemnată de chiriarh să se ocupe special de Catedrală.

„A fost un dar prea mare pentru mine!”

Care a fost cea mai mare difi­cultate întâmpinată la trece­rea din acea lume liniștită a Mănăstirii Neamț la cea ur­bană?

Într-adevăr, a fost o schimbare. Eu am avut însă un privilegiu întru­cât, diacon fiind, și după puțin timp arhidiacon, participam des la slujbele unor hramuri nu doar la mănăstirea mea de metanie, ci și la alte mănăs­tiri, unde stăteam o zi, doua și uneori mai mult. Periodic, drumurile mele se întorceau către ținutul Neamțului sau, atunci, către ținutul Sucevei, (pentru că în perioada când am fost eu aici arhidiacon, Arhiepiscopia Su­cevei și Rădăuților nu exista). Jude­țul Suceava făcea parte din Arhiepiscopia lașilor. Abia un an mai târziu, în 1991, județul Suceava s-a separat administrativ-canonic și a devenit Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților.

Și la început am participat la hra­mul Mănăstirii Putna, la hramul Mă­năstirii Sucevița, ca și la hramurile mănăstirilor cunoscute din ținutul Neamțului. Așadar legăturile perio­dice cu mănăstirile m-au ajutat să mă acomodez mai ușor cu noul mediu.

Ați venit la Iași, a trecut acea perioadă de probă și ați rămas la Catedrala mitropolitană.

La Catedrala mitropolitana am fost arhidiacon, până în anul 1993. Hirotonit ieromonah (n.r. preot monah), către sfârșitul anului la sărbătoarea Sfintei Parascheva. A fost darul pe care nu-l meritam, oferit mie de Sfânta Parascheva, să primesc hi­rotonia în ziua pomenirii ei. A fost un dar prea mare pentru mine, pe care, vă mărturisesc, nu-l meritam.

„Atunci când ai devenit monah trebuie să trăiești altfel” Pentru a deveni monah credeți că este nevoie de o calitate anume, de o anumită afinitate sau e, pur și simplu, un lucru ce ține de conștientizare și decizie? Pentru a fi monah cred că trebuie să ai o chemare. Viața monahală este o vocație? Cu siguranță. E o chemare despre care nu poți vorbi la fiecare mo­ment. E riscant. Sunt unii care nu înțeleg pentru că-și duc viața după alte reguli și pot ridica din umeri, spun: „Domnule, ceva nu e în regulă”. Are monahismul o logică aparte? Da. Însă, atunci când ai devenit monah trebuie să fii alt om, indife­rent ce s-a întâmplat în viața ta, indiferent ce a fost până atunci. Atunci când ai devenit monah trebuie să trăiești altfel.

 

„Nu am pretenția că sunt un om liniștit in interior” Cum este să fii monah într-un oraș de secol XXI? Dacă ar fi să privim retrospectiv în istorie, la Constantinopol erau la un moment dat zeci de mănăstiri. Ce a însemnat pentru cetatea Constantinopol Mănăstirea Studion? Ei, călugării de acolo au fost apărătorii icoanelor. Ei făceau cele mai frumoase slujbe. E adevărat că e mai greu. Cu alte cuvinte, considerați că nu există o incompatibilitate între viața de oraș și viața monahală? Nu există. Deși, acum să fii monah, nu monah precum sunt eu, pentru că eu nu bun monah, să fii monah adevărat înseamnă să deții măiestria corăbierului în vreme de furtună. Noi ne aflăm acum în vreme de furtună. Atunci, în pe­ rioada comunistă, a fost o altă fur­tună. Acum e o altă furtună. Este dificilă această însingurare, această retragere întru sine însuți? Să stai în mijlocul oamenilor și să fii singur în sufletul tău? Eu cred că liniștea este mai întâi o problemă interioară. Atunci când nu ești tulburat, atunci când reușești să te rogi, mai puțin contează că afară este zgomot. Poluarea fonică nu are legă­tură cu liniștea interioară. Cred că nu are. Sau are doar o mică legătură. Deși sunt oameni care nu pot suporta zgomotul orașului după ce au trăit 30 de ani în munți. Când ajung într-un oraș se simt prizonieri. Dar cred, dincolo de acest aspect, că liniștea este o problemă de interior. Atunci când ți-o găsești, eu nu am găsit-o, nu am pretenția că eu sunt un om liniștit în interior și că nu mă mai interesează zgomotul de afară; dar de monahi desăvârșiți sau mai puțin desăvârșiți este nevoie și în orașe, și în locurile acelea sălbatice.

 

„Fac cu drag ceea ce știu” Din ce an sunteți arhimandrit? Sunt arhimandrit din anul 2002. Și exarh cultural? De la sfârșitul anului 2003. Am fost o perioadă și secretar la exarhat, înainte de numirea mea ca exarh, în perioada 2000-2002. Cu alte cuvinte sunteți una din persoanele pe umerii căreia se sprijină o parte din greutatea acestei Mitropolii. Nici vorbă. Eu, din păcate, nu reprezint nimic. Pe umerii altor oameni mai pricepuți se sprijină această greutate. Eu sunt o per­soană nepricepută, în cele mai multe lucruri. Fac cu drag ceea ce știu, ceea ce pot, însă priceperea mea este limitată.