„Nu am putea trăi fără jertfa seminţei”

Inginerul Costel Vînătoru lucrează de 35 de ani la Staţiunea de Cercetare şi Dezvoltare pentru Legumicultură Buzău, unde coordonează Laboratorul de Genetică, Ameliorare şi Conservare a Biodiversităţii. Este cercetător științific, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, al Societăţii Internaţionale a Horticultorilor şi are peste 200 de lucrări publicate. Poate vorbi ore şi zile în şir despre „plăntuţele” pe care le iubeşte şi ale căror caracteristici clare doreşte să le ştie la adăpost de neglijenţa umană, de calamităţi şi de furtul intelectual, conservându-le ştiinţific într-o bancă de gene. I-au ­trecut prin mână peste 10.000 de soiuri de legume şi este atât de absorbit de cercetare, încât, în toţi aceşti ani, a avut doar două săptămâni de ­concediu de odihnă. Consideră fotosinteza ­şi sămânţa în sine nişte minuni ale lui Dumnezeu, pe care Îl slujeşte şi ca preot la Catedrala Veche ­Arhiepiscopală din Buzău. 

Domnule inginer, cum aţi putea defini pe scurt activitatea din cei 35 de ani la Staţiunea de Cercetare în Legumicultură Buzău?

Am avut ca obiectiv păstrarea patrimoniului genetic al soiurilor autohtone, a creaţiilor româneşti vechi şi recente, tot ceea ce am putut eu cunoaşte din creaţia lui Dumnezeu semănată peste ţara noastră. Munca mea ştiinţifică am canalizat-o pe trei obiective. Primul este obţinerea unor creaţii valoroase, competitive, care să fie agreate de cultivatori şi consumatori. Un alt doilea obiectiv: reintroducerea unor specii scoase din cultură şi aproape uitate, dar care erau foarte cunoscute în trecut la noi: fasoliţă, linte, bob, amaranthus, topinambur. Un alt obiectiv: aclimatizarea de specii şi soiuri care nu au fost cultivate în România.

Ce rezultate aveţi în sfera aclimatizării plantelor aduse din alte ţări?

În sfera aclimatizării, eu şi colectivul pe care îl conduc avem în studiu peste 150 de specii de plante, din care peste 30 s-au aclimatizat foarte bine, iar în jur de 8 specii au fost înscrise în catalogul oficial al plantelor de cultură din România. M-a inspirat faptul că, deşi primul document privind cultivarea tomatelor în România îl avem la 1835, în care se vorbea de tomate ornamentale, nicidecum de cultură, românii au ajuns să spună „roşii cu gust românesc”. Aşadar, dacă le consideră ­strămoşeşti, deşi Ştefan cel Mare nu le-a gustat, m-am gândit că putem la fel de bine să adoptăm şi legume din alte zone care să devină populare. Am aclimatizat castravetele amar (Momordica charantia), denumit popular şi insulina verde, pentru că scade glicemia, unde am obţinut până acum două soiuri pe care le-am şi înscris în catalog. Mai avem Cucumis metuliferus, Kiwano, sau castravete ţepos, pepenele-jeleu, pepenele cu coarne. Provine din deşertul Kalahari, dar s-a adaptat foarte bine la noi, poate fi cultivat în spaţii protejate şi în câmp. Am obţinut un soi nou, omologat, brevetat şi înscris în catalogul de cultură, poate fi cultivat cu succes în România. Avem aici o plantă considerată de americani printre primele melifere din lume, Lophanthus anisatus, care s-a adaptat atât de bine, încât în jurul staţiunii o găsim şi în flora spontană. Este o plantă foarte iubită de albine pentru polenul şi nectarul ei. Are virtuţi antidepresive şi se fac lucrări de doctorat despre ea, chiar azi am trimis la laborator la ­Facultatea de Chimie din Bucureşti o cutie cu probe pentru a fi analizate. Suntem foarte mândri că avem în cultură şi am aclimatizat o plantă care provine din Bulgaria din Munţii Rodopi, ­Sideritis ­scardica sau iarba de fier, o plantă în care lumea ştiinţifică şi-a pus mari speranţe în tratarea Alzheimerului. Eu şi colectivul pe care îl conduc am obţinut un soi nou, l-am omologat. Am aclimatizat ­şi obţinut două soiuri noi dinspanacul de Malabar (India), un spanac care poate ajunge până la 20 m dacă spaţiul îi permite, cu frunzele foarte mari, suculente, şi care poate fi cultivat şi în timpul verii. Am aclimatizat aici şi dovlecelul-şarpe, care poate ajunge ­până la 2 metri lungime şi poate fi consumat ca orice dovlecel, dar când ajunge la maturitate se transformă în tomată. Avem apoi pepenele de iarnă al cărui suc, spun studiile recente, distruge cel mai repede celula canceroasă.

Câte soiuri aţi cercetat în toţi aceşti ani?

Mi-au trecut prin mână peste 10.000 de soiuri. În 35 de ani, am avut doar două săptămâni de concediu de odihnă. Nu respect codul muncii să lucrez opt ore, aşa că eu cel mai liber sunt după ora 16:00, când colegii pleacă acasă. Atunci plec la câmp cu aparatul de fotografiat, cu agenda şi tot ce trebuie ca să fac poze şi măsurători, să-mi notez totul despre plăntuţele pe care le studiez. Este un univers greu de cuprins. Metaforic, este ca şi cum ţi-ai propune să iei marea în braţe şi să o muţi câţiva kilometri mai la dreapta şi să constaţi că tu nu ştii nici să înoţi, dar să poţi face acest lucru! Un raport ştiinţific recent arată că, prin cercetare, omenirea a ajuns să cunoască sub 5% din tainele plantelor.

Cu ce sentiment vă apropiaţi de plantele pe care le studiaţi?

Plantele sunt daruri pe care noi trebuie să le păstrăm curate, să veghem în permanenţă să nu ne strice semănăturile cel rău, să avem grijă să fie roditoare, să le lăsăm curate urmaşilor noştri. Dacă cineva m-ar întreba dacă am trăit vreo minune în cariera mea de cercetător, aş pune că o minune care mă copleşeşte este fotosinteza! Noi trebuie să înţelegem creaţia lui Dumnezeu şi s-o păstrăm pentru că fără covorul verde toată piramida lanţului trofic s-ar surpa. O altă minune care te lasă fără cuvinte este sămânţa. Când a plecat la încolţire, la germinat, în interiorul seminţei se creează nişte forţe uluitoare. O maşină are doar 2 atmosfere în cauciuc şi poate purta o încărcătură de zeci de tone, dar la nivelul unei seminţe se creează presiuni de peste 3.600 de atmosfere! Nu am putea trăi fără jertfa seminţei, ea poartă viaţă şi dăruieşte viaţă, constituie hrana pentru celelalte vieţuitoare şi pentru om. Aş defini sămânţa drept o microcapsulă de viaţă pentru viaţă, dar şi o microtrinitate pământească, fără a aduce vreo blasfemie. O sămânţă este compusă din trei elemente: embrion, endosperm şi tegument şi, dacă lipseşte un element din cele trei, ea nu mai poate germina. Sămânţa este cel mai preţios dar pe care l-a lăsat Dumnezeu pe pământ, fără de care viaţa nu ar putea continua.

Cum s-a născut ideea unei bănci de gene la Buzău?

Ideea înfiinţării unei bănci de gene la Buzău a plecat din 1982. În 1970 s-a semnat un protocol între noi şi statul italian conform căruia noi luam elemente din cercetarea lor şi urma înfiinţarea unor bănci de gene pe domenii. S-a decis înfiinţarea băncii de seminţe pentru cultura mare la Suceava, unde lucra specialistul de marcă Mihai Cristea. Am putea numi acea bancă mai mult un depozit de seminţe. Atunci s-a făcut documentaţia pentru înfiinţarea unei bănci de gene la Buzău. Dar au venit evenimentele din 1989 şi proiectul a rămas nerealizabil. Eu am preluat documentaţia de la înaintaşul meu, Dumitru Diţu, un specialist de mare calibru, şi mai ales de la directorul Institutului Naţional de Legumicultură, Ştefan Răduică.

Ce înseamnă o bancă de gene?

Banca de gene este total diferită de o bancă de seminţe. În lume, seminţele sunt gestionate de trei mari instituţii: depozitele de seminţe, cum avem la Svalbard în Norvegia, băncile de seminţe şi băncile de gene. O bancă de gene este oarecum superioară ştiinţific pentru că are capacitatea să protejeze intelectual, juridic şi ştiinţific resursele pe care le gestionează, le amprentează genetic, le cunoaşte până la nivel de gene. Eu mi-am propus ca toate creaţiile româneşti pe care le-am strâns în cei 35 de ani să le depozităm într-un loc sigur, într-o bancă de gene, dar şi să le cunoaştem foarte bine, să le ­descriem după normele internaţionale, mergând până la amprentarea genetică. Astfel, putem să arătăm străinătăţii că sunt ale noastre şi nimeni nu are dreptul să se atingă de ele fără acordul nostru. Această bancă impune existenţa unor laboratoare acreditate, aparatură specifică, specialişti. Am adus lângă mine tineri, i-am trimis la studii, am încercat să-i pregătesc pentru a face faţă acestui proiect. Sunt 10 ingineri cu diverse grade, doctori şi doctoranzi, şi am speranţe că vor duce mai departe tot ceea ce au învăţat de la mine. Am reuşit în 2019 să obţinem o hotărâre de Guvern (HG 690/12.09.2019) pentru înfiinţarea acestei bănci de gene, am primit o locaţie foarte bună cu ajutorul Primăriei Buzău şi al primarului Constantin ­Toma, care ne-a oferit teren, clădiri şi utilităţile aferente, am ­făcut angajările şi, când să lucrăm efectiv, s-a intervenit politic şi a fost blocat acest proiect. Am atras atenţia că eu personal nu am fost niciodată înrolat politic şi că acesta este un proiect ştiinţific, economic, pentru ţară. Banca va servi la conservarea biodiversităţii. Resursele biogenetice vegetale sunt expuse la mari pericole din partea omului şi din cauze naturale. În toată lumea s-au luat măsuri pentru a pune la adăpost aceste resurse, cu valoare de tezaur. Dacă pierdem un soi, o specie, o sămânţă, pierdem ceva din viitorul nostru. Am spus, în situaţia acestei pandemii, că dacă am închide acele culoare pentru aprovizionarea cu alimente, în câteva luni noi, românii, am deveni canibali, nu am mai avea ce să mâncăm pentru că nu producem cât ar trebui. Asta în condiţiile în care noi avem un potenţial agricol atât de mare şi am putea să ne hrănim singuri de aici, în mod sănătos, şi să aducem bani şi din exporturi. Noi ar trebui să fim pregătiţi să avem nu numai această bancă de gene, ci ar trebui să avem şi depozite de seminţe în caz de calamităţi sau de dezastre naturale. În Italia există 33 de bănci de gene şi în alte ţări sunt multe. Am făcut, împreună cu colegii mei tineri, o trecere uşoară în revistă prin lucrările ştiinţifice şi am constatat că din 1990 încoace, în România s-au pierdut peste 2.000 de soiuri de plante legumicole. Ce resurse genetice valoroase au dispărut din România! În clipa aceasta, cu metodele pe care le avem e greu să demonstrăm în lume că soiuri precum Varza de Buzău, Ceapa de Buzău sau Pepenele de Dăbuleni sunt ale noastre.

Care sunt soiurile specifice Buzăului şi ce aţi obţinut în urma cercetărilor?

Cel mai cunoscut soi este Varza de Buzău, neîntrecut până acum de nici un alt soi al vreunui institut de cercetare din lume. Ceapa de Buzău este iarăşi cunoscută în toată lumea. Este un soi obţinut prin punerea în pământ a seminţei. Imediat după 1957, specialiştii de la Buzău au creat soiurile Aurie de Buzău şi Diamant, cunoscute în toată lumea. La Congresul mondial de genetică din 2010, laureaţi ai Premiului Nobel au început discuţia spunând că această creaţie biologică a stat la baza a peste 60% din soiurile create în această grupă. O placă turnantă pentru noi şi noi soiuri. Dar este un tezaur care se află într-un mare pericol pentru că am ajuns să-l pierdem, nefiind bani pentru cercetarea şi păstrarea soiurilor. Când am încercat să obţin câteva exemplare de seminţe de Aurie de Buzău, nu am găsit nicăieri în România şi în Europa. Am găsit doar la Departamentul de stat pentru agricultură din Statele Unite şi nu am primit decât după un an de negocieri cu ei. Acum o cultivăm din nou. S-au păstrat celelalte soiuri, Ceapa diamant şi Ceapa roşie. Apoi avem tomatele de Buzău, apreciate pentru gustul şi aroma lor. Avem un soi valoros care a câştigat competiţii, Buzău 1.600, „cu gust şi aromă de altădată”. Staţiunea deţine peste 100 de brevete de invenţii şi certificate de omologare la diverse specii. Avem o colecţie de peste 1.500 de soiuri de tomate, peste 400 de soiuri de ardei iute. Avem şi un record, cel mai iute ardei din lume cu premiu la Congresul mondial de la Brisbane, 2014. Avem sute de soiuri de vinete, am realizat şi soiuri noi, am adus şi din afara ţării pentru aclimatizare.

Cum împăcaţi cele două vocaţii: cercetarea şi preoţia?

De aproape 25 de ani slujesc la Catedrala Veche Arhiepiscopală din Buzău, am fost diacon, apoi preot duhovnic, m-am ocupat de îndrumarea tinerilor preoţi, de practica lor liturgică, o misiune destul de grea, au trecut prin faţa mea peste 700 de candidaţi la preoţie. Cu fiecare am stat de la intrarea în biserică şi până la încuiatul bisericii. Revenind la horticultură, sunt foarte mulţi care nu înţeleg misiunea de a lucra în acest domeniu al geneticii. Dacă de-a lungul timpului nu ar fi fost amelioratorii, nişte oameni care să facă o selecţie a plantelor, probabil că acum am fi mâncat pir! Grâul pe care noi îl mâncăm provine dintr-un pir sălbatic. O istorie a civilizaţiei plantelor ne spune că în timpurile străvechi omul se hrănea cu ceea ce îi oferea flora spontană. Când nevoia a fost mai mare, au început să fie introduse în cultură anumite plante. Au apărut apoi unităţile de cercetare care au creat soiuri. Un soi înseamnă o plantă cu o identitate mai clară, mai precisă. S-a constatat după aceea că sunt plante care produc mai mult decât soiurile, acestea sunt hibrizii, foarte valoroşi: un gram de sămânţă hibrid de tomate echivalează la preţ cu un gram de aur. Dar vorbim de încrucişare între tomată cu tomată, ardei cu ardei şi aşa mai departe. Recent, în ştiinţă s-a ajuns la organisme modificate genetic, obţinute prin transgeneză. Adică dacă Dumnezeu a pus bariere între specii, fiecare având numărul ei clar de cromozomi, de unde şi identitatea, prin modificarea genetică s-a intervenit la acest nivel. Laboratoare prestigioase ale lumii au reuşit să preleveze anumite segmente genetice de la o specie şi să le pună la alta, de exemplu, de la peşte la tomată. Aceasta înseamnă modificare genetică. Eu sunt reţinut pentru introducerea lor în România din două motive: nu avem proba timpului şi nu avem puse la adăpost resursele noastre genetice moştenite din moşi-strămoşi şi prin ani de cercetare. Amestecând în cultură ceea ce avem natural cu ceea ce se modifică genetic noi impurificăm culturile şi natura. Adică facem ceea ce a făcut vrăjmaşul din Evanghelie care a venit şi a semănat noaptea neghină printre seminţele curate de grâu.