O călătorie fotografică prin Țara Momârlanilor

Ce se ascunde într-o zonă în care credeam că există doar sărăcie, blocuri muncitorești coșcovite și peisaj postindustrial? Până pe 2 decembrie 2018 mai putem afla vizitând o expoziție fotografică de la Muzeul Național al Țăranului Român din București. Un oltean documentează viața țăranilor din Valea Jiului, expunând în premieră imagini cu sărbătorile și obiceiurile lor, care au rezistat și în comunism, și în tranziția dură a regiunii spre capitalism. Specialiștii spun că zona este prea puțin studiată din punct de vedere etnografic.

Era prin 1985 când Ionel Anastasescu a ajuns în Valea Jiului. Avea doar 21 de ani. Pe străzile Petroșa­niului vedea oameni în costum popular, cu straițele în mână sau cu desagii pe umăr, unii călare. „Măi, dar ce sărbătoare este aici?”, a întrebat. „A, nu e, măi, nici o sărbătoare. Așa se-mbracă ăștia pe-aciia!”, i s-a răspuns în grai neaoș oltenesc. „Cine-s ăștia?” „Momârlanii.”

„A fost un șoc cultural”, povestește astăzi Anastasescu. „Cine erau momârlanii? Eu nu plecasem din zona Olteniei, dar nici nu mai văzusem până atunci ceva atât de special.” Văzând felul în care acești oameni – „evenimente vii”, îi numește el – își purtau identitatea, și-a amintit de vacanțele din copilărie petrecute la bunici. „«Muica», bunica mea, era născută la 1900. Își păstrase costumele populare, iar la masă ne făcea pâine făcută la țest și mâncare gătită la ulcică, pe care o mâncam din vase de lut și cu linguri de lemn”, își amintește Anastasescu.

Avea să lucreze în Valea Jiului toată viața – mai întâi ca electrician, apoi ca informatician. În paralel, va prinde drag de momârlani și va căuta să afle cât mai multe despre ei. A început să bată la pas Valea Jiului, împrietenindu-se cu ei. A făcut și facultatea de sociologie, pentru a-și clarifica mai bine concepte și instrumente de cercetare. Din 2007, și-a luat aparat foto și a început să imortalizeze viața comunităților rurale de aici și sărbătorile localnicilor.

Cine sunt momârlanii?

Lucreția Mălinescu, inițiatoa­rea unui muzeu etnografic privat din Petroșani, explică: „Regiunea este populată de comunități de țărani cu o cultură tradițională bine păstrată, care au evoluat în paralel cu comunitățile multietnice și multiculturale de mineri și, raportându-se la altele, și-au definit mai bine propria identitate, în contextul a peste 160 de ani de istorie comună”. În zonă sunt nemți, unguri, români. „Orto­docșii sunt majoritari, dar mai sunt romano-catolici, greco-catolici, reformați, luterani, adventiști, penticostali, bap­tiști, este și sinagogă. Au știut să trăiască împreună”, confirmă Anastasescu.

El mai explică de unde vine numele de „momârlan”. Se pare că, prin 1850-1860, când Imperiul Austro-Ungar a început construcția căii ferate Petro­șani-Simeria, au fost aduși aici ingineri din Austria și lucrători în piatră din nordul Italiei. Cei din urmă, când i-au văzut pe țăranii cu cojoace, ar fi spus: „Sunt ca marmolanii noștri” (localnicii de la Muntele Marmolada, în Munții Dolomiți) „Ai noștri nu i-au înțeles și au început să se întrebe: «De ce ne zic momârlani barabele astea?»”, spune Anastasescu. Barabă venea de la „bahn arbeiter” („lucrător la calea ferată” în germană). Și așa s-au împământenit cei doi termeni.

Viața ieri și azi în Valea Jiului

După 1948, mijloacele de producție din zonă au fost naționalizate și a început industrializarea galopantă. Populația a crescut în principal la orașe cu cei veniți la muncă din alte zone. Facilitățile oferite de stat celor care se angajau în industria extractivă erau atractive. Scriitorul petrilean I.D. Sârbu mărturi­sește în jurnalul său că viața era bună în coloniile miniere, iar cine voia își putea păstra nestingherit și credința.

Țăranii locului au fost însă adesea expropriați și împinși spre dealuri. Și, chiar dacă unii se mai angajau la mină, nu au renunțat la creșterea animalelor. Aveau la oraș o piață de desfacere pentru produsele lor. Maria Mateoniu, cercetător la Muzeul Național al Țăranului, spune: „Au fost foarte reticenți la comunism, au ținut cu dinții de proprietățile lor, fiind foarte legați de pământ și de tradiții”.

După 1989, procesul de dezindustrializare a transformat zona într-una defavorizată, generatoare de convulsii sociale. După „mineriadele” din anii 1990, nimeni nu vede Valea Jiului ca pe un ținut divers care ascunde o comoară umană. „Zona a fost foarte demonizată și abandonată”, spune Anastasescu.

Dar cum e viața momârlanilor azi? Încă mai păstrează rânduiala din bătrâni. Primăvara se pășunează în devălmășie (la comun) până la Sângiorz (Sf. Gheor­ghe), după care se lasă fânul să crească. După Paști, urcă oile la munte, pe pășunile alpine. Înainte de a le lăsa la stână, are loc „măsuratul oilor”. De fapt, este o măsurare a laptelui dat de fiecare pentru a calcula câtă brânză să primească proprietarii. Se începe cu o slujbă de sfințire a apei, cu care apoi preotul stropește oile. Apoi se mulg oile și se măsoară laptele cu un sistem de calcul vechi de sute de ani. Totul se încheie cu o masă la iarbă verde și joc și voie bună până seara. De Sfinții Apostoli începe făcutul fânului. „Rolurile pe sexe sunt foarte bine distribuite în familie”, spune Mateoniu. „Bărbații fac munca grea a cositului, iar femeile adună fânul.” Toamna, oile sunt din nou duse la pășunat. Iar iarna se retrag în sat.

Sărbătorile celor vii și celor adormiți

În Săptămâna Mare, se curăță mormintele și se împodobesc cu flori. În Sâmbăta Mare sunt aprinse lumini la cimitir, iar de Paști se vine la „morminți” cu mâncare. Copiii primesc ouă într-o cană sau bol. În unele localități, morții sunt îngropați în curte și se colindă și pe la vecini, dând și primind pomană pentru cei adormiți.

De la Paști și până în septembrie sunt nedeile, sărbători câmpenești cu joc. Pe Jiul de Est, nedeile se fac cu pomană. Se donează oi, brânză, băutură. Un bărbat cu experiență gătește la ceaun, iar femeile servesc la masă și spală vasele. Se pregătesc între 700 și 1.200 de porții de ciorbă de oaie, varză cu unsoare și păsat cu brânză de oaie. În unele locuri, mâncarea e pregătită lângă locul de odihnă al răposaților, respectiv în cimitirul comunal.

De Crăciun, se colindă și se prezintă dramatizări intitulate „Crai”. Colindeții se numesc „pițărăi” și umblă prin sat purtând toiege împodobite cu clopoței, beteală și cusături. Gazdele îi așteaptă cu „tanere” (platouri) cu fructe și semințe. Pițărăii joacă, primesc bunătățile și, la plecare, strigă: „Plecăm, plecăm, lăsăm pe Dumnezeu aici!”. Pe Jiul de Vest se fac „Craii”. După Liturghia de Crăciun, se joacă o piesă despre Nașterea Mântuitorului, presărată cu colinde: personaje sunt îngerii, magii, păstorii (numiți „brunduși”, cu măști și haine din blană de oaie). După Liturghie, colindă prin sat până a doua zi de Crăciun. Dacă se întâlnesc cu altă echipă de Crai, „dau țic”, să vadă care e mai tare: se izbesc doi brunduși cu umărul până se dezechilibrează unul.

„Felul ăsta de a trăi era foarte frumos! Când aveam oi, aveam grădina plină de miei și copiii pe-acolo, printre ei. Lucruri frumoase, pe care nu le mai gustă nimeni! Păi eu îi știu pe unchii mei, părinții mei: păi ei numai fluierând umblau... oameni bucuroși”, spune Petru Grunță, localnic citat în expoziție. „Este o zonă asupra căreia cercetătorii nu s-au aplecat prea mult și este păcat, pentru că sunt lucruri care se pierd. De aceea am acceptat această expoziție la București: ca să arăt o altă față a Văii Jiului”, spune Anastasescu.