O carte a străzii
Există în fiecare anotimp câte o zi care vine după mine în anotimpul următor, cerându-mi s-o retrăiesc. Și-o retrăiesc, povestind-o. Era pe la începutul verii ce tocmai a trecut. Mă aflam la Craiova, unde-l căutam, împreună cu alți scriitori, pe Alexandru Macedonski. Nițel și pe străzi. Dar mai mult în gândurile noastre și-n cărțile ce-i poartă semnătura. Participam, cum lesne se poate înțelege, la un festival de literatură. Cum hotelul la care eram cazați nu avea parcare, am tras mașina în spatele hotelului, în vecinătatea unor clădiri ponosite, chiar prea ponosite pentru centrul unui mare oraș. Când să mă îndepărtez, aud pe cineva strigându-mă din urmă: Îmi dai și mie doi lei pentru o cafea?
Era un bărbat între două vârste. M-am întors și i-am dat. Nu doar pentru una, ci pentru mai multe cafele. Dar o carte nu-mi dai?, l-am auzit pe omul respectiv spunând, în timp ce mă pregăteam să-i întorc spatele. Ce să faci cu ea?, am ridicat nedumerit din umeri. S-o citesc, mi-a răspuns el.
Abia ce-mi apăruse un volum de povestiri. De unde știa acest om al străzii, fiindcă asta era, că eram scriitor? Și că tocmai publicasem o nouă carte?
Nici vorbă să aibă habar. Eram cât se poate de sigur de asta. Văzuse cele câteva cărți din mașină. Dar erau toate promise unor prieteni din lumea literară. Știam că mai am un exemplar în valiză. Dacă aveam să-l găsesc, i-l ofeream, a doua zi, lui. Cu mare bucurie chiar.
Și exact așa s-a întâmplat, amintindu-mi, înainte să apuce să-mi ceară el, și de cafea. De cafele, mai bine zis, gândindu-mă că viitorului meu cititor nu-i este, poate, de ajuns una singură, așa cum nu îmi este, în unele zile, nici mie.
Era ziua în care plecam. A trebuit, ca să ies în cel mai apropiat bulevard, să ajung de cealaltă parte a celor două clădiri ponosite. Aici l-am văzut pe prietenul meu. Se cinstea cu câțiva prieteni ai lui, în fața unui chioșc cu de toate. Dădea să plouă. Cartea mea stătea singurică pe un scăunel din apropierea grupului de cheflii.
Mi s-a făcut milă de ea, văzând-o acolo. Însă numai nițel, la început, pentru a-mi da mai apoi seama că e, de fapt, pe mâini bune. Pe mâinile ploii, ce tocmai începuse, și ale vântului, ce bătea încetișor. Chiar dacă n-o citea omul care mi-o ceruse, avea s-o citească ploaia, iar prin intermediul ei, norii de pe cer și, prin intermediul norilor, cerul însuși. Suficiente motive pentru a mă socoti un scriitor fericit. Și chiar asta am fost, până la sfârșitul acelei zile de la începutul verii. Iar cum ziua aceea se ține peste tot după mine, pot spune că sunt un pic și acum.
P.S. Se numește Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri, cartea despre care e vorba în rândurile de mai sus. Va fi lansată, împreună cu o altă cărticică, ce se cheamă O scurtă istorie a veșniciei, miercuri, 20 septembrie, ora 18:00, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române, de pe strada Crețulescu numărul 8. Vor zice câteva cuvinte despre ele Răzvan Voncu, redactorul-șef al României Literare, și fostul ministru al culturii, Ionuț Vulpescu. Vor veni din Teleorman, ca să-i dea curaj autorului, Ansamblul Burnasul și Marian Sandu, cu niște cântece de demult, cum rareori ați auzit. Se va bea și un păhăruț de vin, sub supravegherea Loretei Popa, moderatoarea întregii manifestări. Poate participa orice doritor.